Daca urci pe Ceahlau urmand traseul marcat cu banda rosie care pleaca de la Cabana Fantanele – Piatra Lata – Panaghia – sub varful Toaca pana la Cabana Dochia vei intalni, dupa ce treci de Pietrele lui Baciu, o stanca impunatoare, Stanca Panaghia.

Despre stanca Panaghia se cunosc multe povesti si legende dar cea mai frumoasa si interesanta este cea pe care ne-a facut-o cunoscuta pasionatul cronicar al Muntilor Neamtului, Calistrat Hogas. El spune ca Panaghia era o fata nespus de frumoasa pe care ursitoarele au dus-o de mica pe inaltimile cele mai de sus ale Ceahlaului, in pestera pustnicului Ghedeon, pentru a o feri de invidia muritorilor. Degeaba au ascuns-o  pe Panaghia ursitoarele pentru ca Soarele o privea in fiecare zi cu dor din inaltimile cerului. La fel si fata se uita la Soare si se indragosti.

Dragostea lor era atat de mare incat noaptea s-a micsorat iar amurgul ajunse aproape sa-si dea mana cu rasaritul. Suparata, noaptea s-a plans lui Dumnezeu care s-a maniat si l-a pedepsit pe Soare sa nu mai rasara decat invesmantat in neguri, pentru a nu mai putea ispiti sufletele muritorilor. Pentru ca Panaghia nu l-a mai vazut pe Soare a plans neincetat pana cand lui Dumnezeu i-a fost mila de ea si a trimis cele mai usoare si mai dulci vanturi care sa-i usuce copilei lacrimile.

Dar Panaghia nu mai putea trai fara Soare si l-a rugat pe Dumnezeu sa o transforme in stana de piatra si sa dea din nou drumul Soarelui sa straluceasca pe cer. Astfel, Panaghia s-a prefacut in stanca de piatra, dar inima si sufletul ei nu s-au impietrit si se bucura si acum de razele soarelui, de stralucirea florilor si de vanturile dulci si mangaietoare ale rasaritului si apusului.

O alta legenda vorbeste despre iubire, gelozie si razbunare. Pe vremea lui Vasile Lupu, Panaghia era frumoasa fata a parcalabului de Suceava de care tanarul Radu Valcu s-a indragostit. In timp ce tanarul Radu a trebuit sa plece la lupta pentru mai multa vreme, Panaghia s-a casatorit cu hatmanul Bahrin, veste care a cazut ca un fulger peste acesta.

Zdrobit de durere si cuprins de o ura nemarginita Radu s-a intors de la lupta si l-a omorat pe sotul Panaghiei. Dar aceasta a incercat sa-si razbune sotul si a fost si ea omorata de un ostean. Tanarul, zdrobit de durere, a dus trupul Panaghiei la manastirea Putna si l-a asezat in lacasul de veci, dupa care a plecat in pribegie. Ratacind singuratic pe culmile Ceahlaului el obisnuia sa se opreasca langa o stanca mandra si zvelta pe care a numit-o Panaghia, in amintirea iubirii lui.