Cine urcă pe Ceahlău ca s-ajungă la Cabana Dochia, se-ntâlneşte cu Panaghia, o stâncă maiestoasă, impunătoare. Se povesteşte din vremuri de demult, că Panaghia a fost o fată a cărei nume era Maria. Avea ochii albaştri şi luminoşi, ca cerul senin din zilele verii, părul mai negru decât cea mai adâncă şi mătăsoasă noapte, pielea roză şi catifelată, ca a trandafirilor din grădinile raiului, glasul de privighetoare. La naşterea ei, Dumnezeu i-a dăruit o parte din inima şi sufletul Lui. De la o zi la alta, fata creştea şi se făcea din ce în ce mai frumoasă, atât de frumoasă încât Soarele se îndrăgosti de ea şi ea de el. Răsărea foarte devreme, o privea ore în şir şi uita să mai plece, astfel că Ziua era bucuroasă, că se mărea din ce în ce mai mult, iar Noaptea era supărată, că se făcea din ce în ce mai mică. De aceea, Noaptea s-a jeluit lui Dumnezeu, care a acoperit cerul de nori. Zile şi nopţi în şir a plâns fata până când, făcându-i-se milă Lui, a transformat-o în stânca ce poartă până în zilele noastre, numele Panaghia. Se mai spune că ochii ei mai strălucesc încă şi acum, în zilele senine, iar glasul ei încă se mai aude cântând, când vânturile o mângâie. Faima Panaghiei s-a dus până-n adâncile depărtări, astfel că toate potecile care urcă pe Ceahlău duc la ea!