Trăia de mult, nu se mai ştie când, undeva, pe la poalele Ceahlăului, un boier atât de bogat, încât el însuşi nu mai putea ţine seama averilor sale, fără de număr şi fără de capăt. Dacă nu credeţi, vă spun, bunăoară, că numai vitele sale de le-ar fi adunat careva la un loc şi-apoi le-ar fi mânat la adăpat din Bistriţa cea limpede şi sprinţară, apoi pe dată ar fi secat-o, iar parte din dobitoace ar fi ajuns să moară  până la urmă de sete!

Ei, dar fiecare om îi lăsat de la Dumnezeu cu necazul lui… Aşa şi boierul nostru: deşi era bun la suflet şi gospodar cum rar poţi vedea (că nu prin hoţie sau lăcomie făcuse atâta amar de avere), apoi nici unul din cei trei feciori nu-i călcase pe urme. Vezi bine, se învăţaseră cu traiul fără griji şi nu-l mai ştiau preţui. Ba, de la un timp, se întreceau a irosi – cu câte patru mâini, parcă, iar nu doar cu două! – tot ce chiteau ei că li cuvine din atâta multă şi, mai ales, nemuncită de ei bogăţie…

A răbdat tatăl lor cât a răbdat, i-a tot mânat cu vorba la bună chibzuială şi multă vrednicie, dar… taman vorba ceea: pe o ureche le intra şi pe alta le ieşea. De îndată ce se vedeau iar cu buzunarele pline, printre lăutari, cofe de vin şi femei pricepute la sucit minţile cu dezmierdări şi şoapte viclene, nimic din ce promiteau dimineaţa tatălui lor nu mai făceau baremi până-ntr-amiază…

Dar, şi răbdarea boierului avea un capăt! Şi uite-aşa, într-o bună zi, şi-a înnodat bietul om băierile inimii şi – cu toată durerea sa de părinte – a hotărât să-i lase pe toţi trei fără pic de avere, adică să-i dezmoştenească de tot şi de toate, chiar şi de traiul cel bun şi necuvenit unor risipitori împătimiţi în desfrâu şi lenevie. A prins apoi a vinde toate averile sale, lăsând doar cât să aibă din ce trăi el şi câţiva slujitori, că nici nevastă şi nici alte neamuri nu mai avea…

Apoi, tot bănetul de aur astfel agonisit, l-au încărcat în desagi şi, punând desagii pe cai zdraveni, de munte, anume învăţaţi cu mersul pe povârnişuri, au pornit în şir – boierul, caii şi slujitorii – să urce spre vârful cel semeţ al Ceahlăului. Nefericitul tată îl ştia foarte bine pe un pustnic retras mai de mult pe Muntele Sfânt întru smerită şi temeinică rugăciune, căci îl ajutase spre a-şi săpa chilie sub muchia unei stânci înclinate, nu departe de Piatra Altarului. Ştiau şi boierul şi pustnicul că „banul e ochiul dracului” şi au îngropat adânc, într-un loc cât mai ferit, de sub o stâncă măreaţă, întreaga comoară adusă-n desagi. Mai mult, au sfinţit creştineşte locul şi au pus o cruce de lemn deasupra tainiţei, ca să ţină departe duhurile rele şi orice lucrare diavolească.

Au trecut aşa mulţi ani, chiar mai bine de-o sută ori două. Crucea de lemn a putrezit şi s-a risipit de parcă nici n-ar fi fost, iar cei care cunoşteau taina comorii de mult se făcuseră una cu pământul în care, la rândul lor, au fost îngropaţi. Doar Satana, cel mereu neobosit în blestemăţii, mai avea a purta grija banilor celor mulţi, cu care ştia că poate târî în păcat puhoi de oameni uşor de smintit de la dreapta credinţă şi faptele bune. Dar, cum nici el nu ştia care-i locul comorii, că slujbele cele multe făcute de pustnic făcuseră nevăzută comoara chiar şi pentru ochiul cel viclean al Satanei, porni a săpa printre stânci, la rând. Nu a dat însă de nici un bănuţ! Atunci, aprins de mânie mai dihai decât focurile Iadului din care venea, se repezi cu potop de trăsnete asupra stâncilor celor mari, între care şi cea cu comoara.

Domnul Dumnezeu, din Înalturi, văzu ticăloasa lucrare a Satanei, întru aflarea comorii şi rătăcirea sufletească a mii de creştini. Trimise atunci din cer un fulger prelung, ca un stâlp de lumină. Pe loc se topi tot bănetul, risipindu-se grabnic, în adâncul cel de nepătruns al pământului. Doar stânca detunată şi fărâmiţată în rânjet de fierăstru, aminteşte şi azi de urzeala Satanei şi pedeapsa Celui Atotputernic…