Se spune că Panaghia n-ar fi fost stâncă de la bun început, ci o mică şi fragedă fetiţă, născută – draga de ea – într-un cătun de la poalele Ceahlăului, în familia unor oameni sărmani. Dar a fost dăruită cu multe şi-alese însuşiri, că degrabă s-au strâns ursitoarele în jurul ei de îndată ce a venit pe lume, menindu-i pe rând mai toate bunătăţile vieţii. Numai că, întrecându-se ele în a-i lumina viitorul, au miluit-o cu de toate, dar… au uitat de noroc! Aşa a tot crescut Panaghia, ca bucurie a ochilor şi sufletelor celor doi părinţi, care s-au stins din viaţă într-o toamnă ploioasă şi rece, zdrobiţi de un trunchi de copac, tocmai pe când fata lor se înălţase binişor, fiind tocmai potrivită de scos la horă.

Ei, şi dacă a rămas Panaghia orfană, văzându-i frumuseţea cea fără de seamăn, au luat-o în grija lor doi soţi înstăriţi, dar fără copii, dintr-un sat vecin, mult mai mare. Nu a durat însă prea mult bucuria noilor părinţi, că, îndată ce ieşea Panaghia pe uliţă ori pe deal, la strânsul fânului sau la adăpatul vacilor, la biserică sau la horă, toţi flăcăii se ţineau lipcă după ea, sorbind-o din ochi şi dorind-o soţie. Aşa că, de la un timp au prins şi a se încăiera unii cu alţii, chiar şi de la numai un zâmbet al prea frumoasei fete…

A prins a vorbi lumea în fel şi chip. Nimeni nu putea s-o învinovăţească de ceva anume, de ceva necurat, doar că – ce să faci? – farmecul ei chiar îi scosese din minţi pe feciori! Ce să mai aştepte: moarte de om? Au hotărât deci grabnic, până nu era prea târziu, să o ducă pe Panaghia sus în Ceahlău, la chilia unde vieţuise cândva maica Nazaria, mai înainte de a coborî din munte şi a ctitori sfânta mănăstire de la Durău…

Cuprinsă de jale când s-a văzut în cele pustietăţi, s-a urcat biata fată chiar în vârful cel mai înalt – adică pe Toaca – cu gând să curme toate necazurile, aruncându-se în hăul fără cuprins de sub munte. Şi, pe când îşi lua rămas bun de la lume, iată că simţi învăluirea caldă şi luminoasă a Soarelui, ce tocmai străpunsese geana orizontului… Urca tot mai încet Soarele spre înalturi, stătea ca vrăjită fecioara, şi nici unul din ei nu se mai sătura de dulcea sorbire şi mângâiere… Aşa a durat toată ziua şi o bună bucată din noapte, ce tot zi a fost până la urmă, că a stat Soarele pe cer şi jumătate de noapte, de prinseseră a se duce oamenii şi jivinele la culcare încă de când el abia se afla în crucea cerului!

Aşa a fost şi a doua, şi a treia şi a noua zi şi cine ştie cât ar mai fi durat tot aşa, dacă nu s-ar fi plâns lui Dumnezeu până şi Noaptea, care abia prididea să mai deschidă pleoapa întunericului şi să ridice Luna, luceferii şi-ntreg alaiul de stele pe cer. S-a mâhnit Dumnezeu auzind de isprava celor doi, într-atât de nechibzuiţi cu dragostea lor înfocată… Şi, ca să fie toate rânduite iar, aşa cum de la El au fost lăsate tuturor oamenilor şi întregului univers, a învăluit în neguri Ceahlăul, spre a nu se mai vedea cei doi…

Zărind însă, într-una din zile, că razele Soarelui răsfaţă culmile şi tăpşanele de la poalele muntelui, vru să coboare acolo, după învăluirea caldă şi luminoasă a iubitului ei. Ajunse însă, săltând bucuroasă, doar până la poalele Toacei. Prinse apoi a simţi că paşii îi sunt tot mai grei, că o amorţeală ciudată îi cuprinde trupul şi, până să se dezmeticească mai bine, se făcu toată din piatră! Doar inima, atât de curat şi fierbinte dăruită Soarelui – zice legenda, spun şi cei care zăbovesc cu privirea pe armoniile minunatei stânci – nu s-a împietrit. Ea continuă să primească şi să dăruie iubire, ori de câte ori Soarele îi dezmiardă trupul de piatră…