Pe meleagul străjuit de Moş Ceahlău şi udat de Mama Bistriţa, trăia în timpurile de demult un viteaz ce-a fost şi căpetenia oamenilor din această parte a ţării. Ca semn al puterii avea un toiag, dar mândreţea lui şi a nevestei sale era o minunăţie de băiat, pe care îl numiseră Cilu. Au tot trăit ei aşa multă vreme, veseli şi liniştiţi, dar iată că, năvălind nişte tătari pe acolo, să prade casele şi să ia copii în robie, a murit şi tatăl lui Cilu, răpus de sabia unui vrăjmaş.

Şi-apoi, n-a fost să fie singura pacoste căzută pe capul flăcăului, rămas orfan şi, fireşte, urmaş de mare căpetenie. A dat, iaca, peste toată Valea Bistriţei – până hăt, departe -, şi o secetă grozavă, mai cumplită parcă şi decât năvălirea tătarilor din ajun. Într-atât pieriseră apele şi se tot pârjolea pământul, încât nu mai aveau bieţii oamenii şi sărmanele animale, din ogrăzi şi păduri, nici ce mânca şi nici ce mai bea.

Cilu se uita abătut la cerul dogoritor, la toiagul de căpetenie şi la prăpădul din jur, dar nici că putea găsi leac nemiloasei urgii. Într-o zi porni însă la drum, cu gând să găsească pe undeva, printre munţi, niscai ierburi şi poame cu care să-i hrănească baremi pe copii şi bătrâni. Tot mergând el aşa, sprijinindu-se vârtos în toiag, că era sleit de puteri, s-a afundat în nişte văi prăpăstioase. Deodată, se trezi mângâiat pe obraz de-o floare zbu­rătoare, care apoi prinse şi a vorbi! Aşa află că are în faţă chiar vrăjita floare de omag, rar menită a se arată oamenilor.

– Aşează-mă pe creştetul tău – îi spuse floarea – şi am să te ajut să fii de folos tuturor! Auzind Chilu una ca asta, iute aşează fragedul coif pe cap şi… pe dată simţi că pluteşte. Scăpase şi toiagul din mâini, fiindcă acestea deveniseră aripi! Era pasăre, era vultur, şi zbura mai sus chiar şi decât înălţimile Ceahlăului!… Începuseră a-l vedea şi oamenii, pe care se grăbi să-i salute strigând: Cilu-Chiau, Chiau-Cilu…

– Zboară, Cilu-Cilihoiul (adică Cilu-Vulturul) şi ţine minte că poţi să aduci ploaie. Peste un an, voi veni să te prefac iar în om – aşa mai grăi floarea şi dispăru.

Rămas singur pe necuprinsul cerului, Cilu a şi prins a căuta cu ochii săi vultureşti norii de ploaie. I-a zărit departe, departe, dar îndată a ajuns lângă ei şi a prins a-i mâna, ba lovindu-i cu ciocul puternic, ba făcându-le vânt cu largile aripi. Şi uite-aşa, după o zi şi-o noapte de trudă, iată-l cu norii deasupra Ceahlăului şi a meleagului din jur. Mai lovi de câteva ori norii cu ciocul şi aceştia, cu preludiu bubuitor de tunete, prinseră a slobozi apa binefăcătoare.

Fericiţi, oamenii ieşiră prin curţi şi pe uliţe, să soarbă cu tot corpul apa binefăcătoare: – Iată, ne-adus Cilihoiul ploaia! Şi strigau către cer: Cilu-Cilihoiul! Iar el, zburând încă deasupra norilor, le striga bucuros numele său: Chiau-Chiau… Cilu… Chiau, Cilu… Încet-încet, tot pământul cel uscat şi crăpat a prins a fi iarăşi bogat în roade, iar Cilu se tot rotea în văzduh, vesel că oamenii nu l-au uitat şi-l salută mereu, strigându-l pe noul său nume: Cilu-Cilihoiul!

Ar fi vrut el să coboare uneori aproape de ei, să se aşeze şi-n bătătura casei unde trăia mama lui, dar îi fusese juruit de floarea cea de omag să nu mai poposească vreodată cu picioarele pe ţărână, ci doar pe stânci. De aceea şi este, sus în Ceahlău, locul numit încă de pe atunci “Tabăra Vulturului”.

Aşa a trecut anul şi floarea l-a căutat să-l prefacă iarăşi în om, dar Chilu… nici c-a mai vrut! De va fi căpetenie, cine-i va mai ajuta pe oameni la vreme de secetă? – gândi el. Mai bine rămân să le veghez viaţa de-aici, din Ceahlău, că jos, pe pământ, se vor găsi şi alţi voinici vrednici să îi conducă pe toţi, la bine şi greu!…