De la Orient la Occident.  „Schimbul portului” în Principatele Române

Revenim cu poveștile expoziției și vă dezvăluim o nouă pagină din evoluția istoriei costumare din Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Artiștii acestei epoci, ca Joseph August Schöefft, Constantin Lecca, Ion Negulici și alții ne-au transmis portretele primilor domni regulamentari. Vom evoca, prin intermediul unor bunuri culturale din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, aflate în expoziția „Periplu istoric. De la Tudor Vladimirescu la renașterea națională”, ținutele militare și civile afișate de domnul regulamentar al Moldovei, Mihail Sturdza. Fiul marelui logofăt Grigore Sturdza a fost numit domn în aprilie 1834, cu sprijinul Rusiei. Măsurile legislative adoptate în perioada domniei sale au pus bazele procesului de modernizare a societății românești. În 1835 a fost întemeiată Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova; au fost inaugurate o școală de inginerie, una pentru fete, una de arte frumoase, una de arte și meșteșuguri și un muzeu de științe naturale. Din punct de vedere juridic, a fost eliminată ingerința administrației în justiție. S-au creat instanțe judecătorești la nivel de ținut și sat, s-au înființat un tribunal comercial la Galați și unul corecțional la Iași, a fost tradus în română codul penal francez. Pe plan social, rangurile boierești au fost asimilate administrației civile și, prin două decrete emise la începutul lui 1844, au fost eliberați țiganii Bisericii și, respectiv, ai statului. În 1848, domnul Moldovei, Mihail Sturdza, refuză să accepte din 35 de puncte ale Petiției-proclamație pe cele referitoare la dizolvarea Adunării Obștești și înființarea gărzii cetățenești. Domnitorul evită declanșarea unei revoluții prin arestarea unora din reprezentanții grupărilor liberal-democrată și liberal-moderată din Moldova. A abdicat în iunie 1849.

Epoca lui Mihail Sturdza este și „o epocă a imaginii”, ne spune istoricul Sorin Iftimi, „în sensul că societatea se deschide spre portret și tot mai mulți membri ai societății își comandă pictorilor străini chipuri pictate”. Mai mult, afirmă cercetătorul Tudor-Radu Tiron „Mihail vodă Sturdza era aplecat către latura solemnă a lucrurilor”, dovadă organizarea magnificelor serbări ale întronării sale, supervizate de aga Gheorghe Asachi, ridicarea impresionantului „Obelisc al Leilor” din Parcul Copou din Iași, dar și măsurile de înnoirea uniformelor militare și civile. „Atenta cultivare a propriei imagini” poate fi demonstrată și prin intermediul vastei iconografii asociate lui Mihail Sturdza (lucrări realizate în ulei, acuarelă) prin care „chipul domnitorului, redat în nenumărate feluri (…) era popularizat într-o manieră, pe care astăzi o putem numi propagandistică”, arată același autor.

Avem șansa ca două lucrări din bogata iconografie invocată în rândurile de mai sus să fie prezente în cadrul proiectului nostru expozițional, respectiv o lucrare în ulei, nesemnată, nedatată, având pe șasiu și pânză ștampilat cu negru: „COULEURS MOIRINAT PARIS 184 Faubourg Saint-Honoré”, reprezentând unul din portretele oficiale ale domnitorului Mihail Sturdza și un portret al acestuia emailat pe carcasa exterioară a unui ceas de buzunar.

Primul portret pare a fi inspirat de o lucrare oficială realizată de pictorul Joseph August Schöefft în perioada 1835-1837, când a pictat în Moldova, la comanda principelui, lucrare minuțios descrisă de istoricul Sorin Iftimi în articolul „Cu Mihail Sturdza, în căutarea portretelor pictate de Joseph August Schöefft”. Mihail Sturdza apare îmbrăcat în ținuta militară impusă domnitorilor din Principate de Regulamentele Organice, mai exact în uniforma miliției pământene din Moldova, în grad de general. Tunica era confecționată din postav bleumarin, închisă în față, la un singur rând, cu nasturi metalici aurii, pe care era reprezentată stema Moldovei. Gulerul înalt al tunicii, tivit de un gallon auriu și brodat cu frunze de stejar, indică gradul de general. Epoleții, garnisiți cu fire groase de canetil auriu, constituie și ei un indicator al rangului superior. Mâna stângă se sprijină pe sabia de învestitură, având garda, singura vizibilă din sabie, bătută cu diamante. Eșarfa din moar roșu tivită cu galben a Ordinului„Sf. Ana” coboară pe umărul stâng iar placa Ordinului, în formă de stea, este purtată în partea dreaptă a pieptului, decorația fiind primită de Mihail Sturdza de la țarul Nicolae I la începutul domniei sale. La gât, Mihail Sturdza poartă o altă decorație rusească, Ordinul Sf. Stanislas, clasa II. În partea stângă putem observa decorațiile puterii suzerane: medalionul cu portretul sultanului, primit la învestitură, alături de Ordinul NishanIftihar (Ordinul Gloriei), cu diamante. În mâna stângă, înmănușată, ține căciula neagră, din samur, cu fundul din atlas alb. Surguciul este realizat din diamante, iar egreta de stârc alb, primită de la sultan cu prilejul acordării domniei, are dimensiuni impresionante. Mihail Sturdza are o expresie gravă, pătruns fiind de greutatea misiunii sale de domn.

„În afară de calcularea timpului, ceasurile sunt adevărate bijuterii, la realizarea cărora participă mulţi artişti”. Această definiție se potrivește foarte bine și în cazul celuilalt bun de patrimoniu, a cărui prezentare v-o propunem. Ceasul de buzunar, obiect cu valoare memorială, ne aduce în atenție figura domnitorului în vestimentație civilă. În prima jumătate a veacului, după occidentalizarea costumului din 1830 – 1840, „bărbaţii obişnuiau să poarte în continuare multe bijuterii: în primul rând mai multe inele, unul dintre ele, pe arătător, sigilar; apoi, de un capăt al lanţului gros, de aur, atârnau un breloc, un alt sigiliu şi cheiţa ceasului aflat la celălalt capăt (…). În a doua jumătate a secolului se câştigă în sobrietate şi din acest punct de vedere, numărul inelelor reducându-se uneori doar la verigheta de cununie” (Adrian-Silvan Ionescu).Cutia ceasului care a aparținut domnitorului Mihail Sturdza are trei capace din aur de 18 K. Capacul din faţă este emailat policrom cu portretul acestuia, înconjurat de un model geometric cu email negru şi alb. Cadranul este emailat, cu cifre romane, indicatoare Breguet; mecanism cu armare manuală (cu cheiţă), eşapament cu cilindru, 8 rubine. Capacul mecanismului inscripţionat şi numerotat: „AMI SANDOZ ET FILS/ 6125/ CYLINDRE HUIT TROUS RUBIS”.

Înainte de a descrie ținuta domnitorului, vă oferim câteva considerații legate de vestimentația masculină din perioada 1830-1848, considerații aparținând istoricului de artă Adrian-Silvan Ionescu: „În privința ținutei masculine civile, aceasta nu a cunoscut prea mari schimbări de-a lungul veacului al XIX-lea. Între 1830-1848 atât fracul cât şi redingote erau foarte strâmte şi cabrate pe trup. Pieptul şi umerii erau matlasaţi pentru ca purtătorul să pară mai pieptos şi mai lat în umeri decât era iar talia de viespe să iasă în evidenţă. Mâneca depăşea în partea de sus linia umărului, era foarte strânsă pe braţ, şi se evaza la încheietură prelungindu-se până la baza degetelor. Poalele erau mult evazate şi cutate, ca o adevărată fustă feminină. Gulerul şal a fost în vogă în a treia decadă a veacului. Tot atunci subzistau reverele cu câte trei crestături. Silueta aceasta firavă era în concordanţă cu idealul romantic al frumuseţii morbide, ftizice. Era o reală dramă pentru cineva să fie corpolent în acea vreme şi, de aceea, nu erau rare cazurile când şi bărbaţii purtau corset, chiar şi cei mai supli, pentru a-şi accentua supleţea (…). Era o diferenţă între cămaşa de zi şi cea de seară care avea pieptul scrobit şi plisat, mai vizibil la frac decât la redingotă, jachetă sau sacou, care aveau veste mai puţin decoltate decât cea de seară. Gulerul era prins cu doi butoni, unul la ceafă şi altul în faţă. Cămaşa de zi putea avea nasturi de sidef ori, mai modest, de caseină, dar cea de seară trebuia neapărat închisă cu butoni din material preţios, în anii 40-50, de aur cu rubine, safire, smaralde ori alte pietre colorate (…). Legătura de gât era indispensabilă oricărui bărbat respectabil. Numai oamenii foarte simpli, muncitorii şi negustorii ambulanţi umblau descheiaţi la gât şi fără cravată. La fel ca întreaga vestimentaţie, şi legătura de gât era sobră, de obicei neagră sau gri pentru dimineaţă, arar în alte culori şi din materiale cu dungi, picăţele ori cu motiv decorative în textură şi albă pentru seară. Ea era o fâşie de mătase care se rula o dată sau de două ori în jurul gulerului – în 1825- 1830 chiar de mai multe ori, înălţând şi îngroşând gâtul într-o ţeapănă strânsoare – ce se înnoda în faţă cu o fundă. Această fundă, unde papionul îşi are originea, avea capetele mai lungi sau mai scurte, după modă. Romanticii – paşoptiştii de mai târziu – preferau un nod simplu, fără fundă, iar colţurile lăsate să atârne pe piept, cu un aer voit neglijent. Dar câtă varietate în felul de înnodare, înlăţimea sau îngustimea fâşiei de mătase, în lungimea colţurilor, în orientarea lor agresivă, în sus, sau dimpotrivă, nonşalantă, în jos, ori chiar ascunse sub gulerul cămăşii!”

Mihail Sturdza este înfățișat așezat pe un fotoliu de culoare cărămizie, într-un elegant costum apusean, dovadă a faptului că garderoba orientală fusese abandonată. Remarcăm culoarea părului domnitorului, foarte apropiată de nuanța naturală a lui Mihail Sturdza (acest detaliu a fost ajustat în cazul portretelor oficiale, părul roșcat trădând o fire dificilă). Domnul poartă mustață și „o barbă ce conturează fața”, acea „barbula” purtată în tinerețe de împăratul roman Nero. Personajul este amplasat într-un decor bine realizat. În fundal se află un balcon, care deschide perspectiva asupra unui peisaj. Atitudinea domnitorului este mult mai degajată.

Un alt obiect, aflat în expoziția noastră, pare să facă parte din această poveste. Este vorba de port-țigaretul domnitorului Mihail Sturdza, bun cultural spectaculos și valoros, clasat în categoria tezaur a patrimoniului cultural national, un obiect al modernității. Având o formă cilindrică, este ușor bombat spre capătul inferior, fiind realizat din chihlimbar galben și roșu, fildeș, iar muștiucul din spumă de mare. Pe partea din fildeș este reprezentată stema personală a domnitorului Mihail Sturdza. Scutul, timbrat de coroana princiară, cu două cartiere, având reprezentat în primul cartier capul de zimbru cu steaua între coarne și leul în cartierul II, este încadrat de doi delfini afrontați. Pe eșarfă apare deviza familiei Sturdza: UTROQUE CLARESCERE PULCHRUM, adică „De ambele părți strălucește”.

Sau altfel spus ,„este frumos să străluceşti prin ambele laturi” (nobleţea familiei şi meritele personale). Și dacă ar fi să ne gândim doar la „istoricul aristocrației române”, regretatul Mihai Dimitrie Sturdza, deviza familiei de domni ai Moldovei a rezistat timpului.

Bibliografie selectivă:

Al. Alexianu, Mode și veșminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească, vol. II, Ed. Meridiane, 1987, p. 307-319.

Florin Georgescu (coord.), Artă și istorie. Portrete din colecția de pictură a Muzeului Național de Istorie a României, București, 2016, p. 60.

Sorin Iftimi, Portrete din colecția Sturdza, în Cercetări Istorice (serie nouă), XXXIX, Iași, 2020.

Adrian-Silvan Ionescu, Modă românească și modernizare europeană 1830-1920, în Muzeul Național, XIV, București, 2004, p. 166-176.

Florentina Limbran, Ceasul de buzunar, obiect de măsurare a timpuluiși de podoabă, în București. Materiale de istorie și muzeografie, XVIII, București, 2003, p. 149-151.

Tudor-Radu Tiron, Proiectul celei dintâi decorații românești, în Cercetări Istorice (serie nouă), XXXVI, Iași, 2017, p. 270-271.

http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=F7B06DB70F2C492EBA3982B34021154E

https://muzeulvirtual.ro/imagini/ceas-de-buzunar-ami-sandoz-fils/

Mihaela-Cristina Verzea,

curator al expoziției

Galerie foto:

Fotografii realizate de Florin Ghimiș,

Fotograful Complexului Muzeal Național Neamț