La 17 mai 1995 România se înscria în cartea de istorie a alipinismului mondial. La ora locală 13:45, pietreanul CONSTANTIN LĂCĂTUȘU devenea primul român care pășea pe cel mai înalt vârf al planetei, EVEREST (8848m).

Performanța sa unică era dată de faptul că ascensiunea sa până pe vârf a fost realizată fără șerpaș și, în cea mai bună parte din drum, fără oxigen.

Au urmat multe alte victorii personale și românești cu cele mai înalte culmi ale lumii, dintre care amintim: PROIECTUL “CELOR 7 VÂRFURI”, cele mai înalte ale celor 7 continente:

• iunie 1990: Elbrus (5.642 m)
• 4 februarie 1995: Kilimanjaro (5.895 m) – ruta Marangu
• 17 mai 1995: Everest (8.848 m) – premieră românească, ruta Pasul de Nord – creasta nordică – creasta nord-estică
• 16 februarie 1996: Aconcagua (6.962 m) – ruta normală
• 4 iunie 1997: McKinley (Denali) (6.194 m) – prima ascensiune a unei echipe românești, ruta West Butress
• 25 aprilie 2000: Puncak Jaya (Piramida Carstensz) (4.884 m) – premieră românească, ruta Messner (creasta Estică)
• 10 decembrie 2001: Masivul Vinson (4.897 m) – ruta normală.

Pentru reușitele sale primește, în 1999, distincția de „Cel mai bun sportiv al anului” (alături de Gabriela Szabo).

Acum, la 28 de ani de la cucerirea EVERESTULUI, TICU LĂCĂTUȘU ne povestește:

“17 MAI 1995

Parcă a fost ieri… Dar au trecut 28 de ani ! Într-o zi de 17 MAI, tricolorul a ajuns pentru prima dată pe cel mai înalt vârf al Terrei, EVEREST, 8.850m.

În acea zi au mai urcat alți 5 alpiniști, nici un șerpaș, pe ruta nordică, dinspre Tibet. Printre cei victorioși s-a numărat și kazahul Anatoli Bukreev, unul din cei mai mari alpiniști de altitudine din întreaga istorie a alpinismului (dispărut într-o avalanșă pe Annapurna). Am mers umăr la umăr cu el până după First Step, Mushroom Rocks (8550m). Acolo, am făcut o pauză mai lungă, împreună cu singurul șerpaș care plecase de la ultima tabără. Un alpinist american era epuizat și avea nevoie de ajutor. Chuldim Temba era în expediția mea, dar a coborât cu Toni Tonsing înapoi la tabăra de bază avansată. Americanul supraviețuise unei nopți de groază la peste 8.500m altitudine. Rezistase ca prin miracol. Nu era din expediția noastră, dar pe atunci încă mai exista fair-play, chiar și la acea altitudine amețitoare. Cu un an în urmă renunțasem la vârf pentru a asista la coborâre un alpinist neo-zeelandez aflat în situație critică, după ce, cu o zi înainte, oprisem din căderea fatală un alt alpinist, canadian.

Aproape de piramida finală, m-am întalnit cu Anatoli. A observat că nu am mască de oxigen și mi-a spus: „No oxygen ? Very difficult…”. Planul meu era să urc integral fără oxigen suplimentar. Am stat însă la peste 8.250m 3 zile și 3 nopți consecutive, dintre care 2 înainte de vârf, datorită vremii proaste. În așa numita „zonă a morții” organismul uman este la limita sa. Fiecare zi și chiar fiecare oră petrecute acolo fără oxigen artificial te apropie inevitabil de granița acestei lumi. Înaintea plecării spre vârf de la ultima tabără (8.250m) era un ger tăios. Un coleg francez a renunțat după 20m. Am decis să iau cu mine ceva oxigen, o treime din necesarul obișnuit pentru ruta dus-întors. Mi-a ajuns doar 350m până la Second Step (8.600m), la cca. 5-6 ore de vârf. Am continuat „fără”, reintrând brusc în condițiile normale, un adevărat șoc pentru organism. 251 bebeluși se nășteau pe minut în 1995.  Făceam 2-3 pași urmați de 5-10 sec. pauză. Ultima pantă a piramidei finale era acoperită de un strat de zăpadă proaspătă, adâncă și instabilă. Nici o coardă fixă. Pe vârf însă, totul era înghețat, bine bătut de vânt. Urcușul ce părea interminabil se sfârșise. Priveam ca din avion spre versantul opus, nepalez. Am făcut mai multe fotografii autoportret, cu pioletul, cu celebrul trepied chinezesc, și spre cele patru zări, până ce bateriile aparatului foto au cedat. Unii „prieteni” cârcotași de acasă au reținut din povestirile mele doar ultima parte a sesiunii fotografice, cea cu aparatul înghetat și încă se mai hrănesc cu auto-iluzia că nu există și pozele de pe vârf. Din păcate pentru ei și din fericire pentru alpinismul românesc, acestea există…; chiar sub formă de diapozitive și nu imagini digitale prelucrate, pentru simplul motiv ca în 1995 încă nu aveam acces la aparate foto digitale. Așa cum, habar n-aveam de e-mail, internet sau facebook. Dar ce am avut, a fost suficient pentru a urca Everestul: motivație, spirit de aventură, fair-play și un dram de noroc.

*

Everestul a continuat și continuă să atragă, ca un uriaș magnet, alpiniști din toată lumea. Va ramâne o țintă supremă pentru orice alpinist. Dacă în 40 de ani, până în sezonul pre-musonic 1995, urcaseră pe Everest cca. 350 oameni, în următorii 20 de ani (1995-2015) au urcat de 10 ori mai mulți! După 1995 au mai urcat pe Everest și alți alpiniști români. Primul a fost Gheorghe Dijmărescu, un gorjean stabilit în Connecticut/SUA, a făcut-o chiar de mai multe ori, o dată fără oxigen artificial(!!), în 1999.

*

Everest 1995 a fost a 2-a ascensiune românească pe un vârf de peste 8.000m. Cu 3 ani înainte urcasem primul optmiar, Broad Peak (8.047m, Pakistan), după o expediție extrem de tensionată. Toți coechipierii mei renunțaseră și plecaseră acasă; am rămas singur în tabăra de bază, cu un sac cu merinde și un cort pe care l-am cărat apoi din nou spre taberele superioare. Am reușit în cele din urmă singura victorie pe Broad Peak din acel an, alături de 2 americani și 3 spanioli. Fără șerpași și fără butelii de oxigen.

Au urmat multe alte piscuri de pe toate continentele, fiecare cu povestea lui, mai mult sau mai puțin veselă. Niciun vârf nu a fost însă „vârful vieții mele”, toate încercările adunate fac povestea completă. Mai importantă decât momentele (unice!) petrecute pe un vârf este ascensiunea în sine, calea pe care o descoperim continuu în lumea fascinantă a munților și –de ce nu?– a vieții, cu urcușuri și coborâșuri inevitabile.

La ce mă gândesc acum, la 20 de ani după Everest ?

În primul rând, la cei fără de care nu aș fi ajuns acolo. În ‘94-‘95, ar fi fost imposibil să pot pleca în 2 expediții costisitoare pe Everest fără sprijinul total al unui italian –Luigi Bodo– și al echipei RIFIL din Săvinești. RIFIL este prima firmă joint-venture (româno-italiană) din Europa de Est, de după război (1973). Acestor oameni le datorez extrem de mult și mă consider foarte norocos că destinul ne-a adus împreună. Mulțumesc, RIFIL! Felicitări și La Mulți Ani cu ocazia Jubileului de Aur RIFIL 50“.

La mulți ani, TICU LĂCĂTUȘU!

Video Constantin Lăcătuşu – Primul român pe Everest