Despre stânca Dochiei din Ceahlău, s-a păstrat şi această legendă, pornind din anii aceluiaşi cumplit război al anilor 105-106 după Hristos…

Traian, văzând eşecul primei sale campanii de cucerire a Daciei, a stat preţ de trei ani, tot pregătindu-şi răzbunarea. Şi iarăşi a pornit a curge sânge, şi iar măcelul a cuprins cetăţile din munţi, că doar aşa puteau slăbi şi rezistenţa vitejilor lui Decebal. Ca să nu-i scape iar victoria, a ales Traian cei mai căliţi oşteni şi însuşi i-a condus în luptă sub zidurile celei mai mari cetăţi, Sarmizegetusa Regia (adică Sarmizegetusa Regească), ce era şi capitala ţării, în Munţii Orăştiei…

Şi iată că, de la o vreme, printre romani se răspândi o veste năucitoare: sus, pe zidurile Sarmizegetusei, luptă ca o leoaică, împrăştiind în juru-i moarte, o tânără în platoşă de piele şi aramă!… Trebuie să fie zeiţă sau vrăjitoare – ziceau unii, cu teamă -, că prea îţi ia ochii cu frumuseţea ei. Şi cine-a mai văzut o fată aşa de iscusită în a mânui arcul, suliţa şi, mai ales, blestemata aceea de sabie încovoiată, anume născocită de mintea unui dac să curme orice viaţă, cât ai clipi?! Ajunse vorba asta şi la urechile lui Traian, aşa că începu a da în clocot: cum, până şi-o fetişcană seamănă moarte şi spaimă printre oştenii mei?

Căzu până la urmă Sarmizegetusa Regia, măcinată încet-încet de furibundul asediu şi copleşită sub noianul de vrăjmaşi. Ca şacalii s-au repezit în cetate romanii, încercând să dea de Decebal şi căpeteniile sale. Era chiar porunca marelui împărat, ca să-i aibă pe regele geto-dac şi pe toţi cei apropiaţi lui ca „trofee” în prada de război cu care urma să se întoarcă la Roma în mare triumf… Numai că Decebal, în ultima clipă, părăsise cetatea printr-o ieşire secretă, cu parte din căpetenii şi familia sa! Tare s-a mai înfuriat Traian, aflând că iar i-au scăpat! Ba, colac peste pupăză, i-a mai fost dat să audă şi că frumoasa „zeiţă” sau „vrăjitoare” era… fiica lui Decebal ! Atunci, chiar că s-a aprins cu totul: să fie urmăriţi fără milă fugarii şi-aduşi în lanţuri, la picioarele lui.

Văzând Decebal că oricând poate fi prins şi umilit de romani, s-a despărţit mai întâi de Dochia, fiica sa dragă. A sfătuit-o să nu se oprească până la sfântul munte Ceahlău, unde, retrasă dintre atâtea primejdii, să ducă traiul tihnit al unei ciobăniţe. Apoi, marele rege, în numele libertăţii şi-al nemuririi neamului său, a sorbit cu nesaţ din cupa cu otravă anume pregătită. Au urmat, pentru Dochia, zile de continuă alergătură, pe jos şi călare, alături de alţi fugari. După o vreme – oare câte zile şi nopţi? – iată, au ajuns la poalele muntelui dăruit rugăciunii: Ceahlăul strămoşilor şi al umbrelor sfinte… Puţinii însoţitori cu care ajunsese aici s-au răzleţit, cătând adăpost şi odihnă; Dochia s-a oprit doar cât să-şi mai tragă niţel răsuflarea, fiindcă – simţea cu toată fiinţa – urmăritorii îi calcă pe urme tot mai aproape…

Aşa a ajuns, tot mai sfârşită de puteri, aproape de piscurile cele mijind printre nori. Se opri din nou, să-şi mai liniştească bătăile inimii şi zbaterea pieptului secătuit de efort, dar, când întoarse capul, văzu cu groază că romanii sunt gata să-i cadă în spate. Încercă să o ia la fugă, dar… nu mai putea şi nici nu avea unde… Disperată, aproape fără suflare şi îngrozită că ar putea fi târâtă în lanţurile sclaviei şi dezonoarei, se rugă lui Zalmoxes: – Bunule, îndurătorule şi preaputernicule mare zeu, ai milă de mine şi nu mă lăsa pradă vrăjmaşului meu!…

Un nor negru îi învălui pe urmăritori, un trăsnet lumină orbitor trupul vlăguit al prinţesei şi îşi rostogoli bubuitura prelung, peste munte. Când vălul de fum se destrămă, ia-o pe Dochia de unde nu-i: doar stânca din faţă, cu chip de fecioară, rămăsese a vorbi prin ani, secole şi milenii, de minunea înfăptuită. Cât despre urmăritori, nici urmă de ei: întunecimea din nor şi tăria din trăsnet îi purtase, ca într-un vârtej, în hăurile cele fără de fund…