Ghid de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural

Ghidul își propune să prezinte un set de reguli uşor de aplicat, cu exemple clare, care să faciliteze alegerea modelelor adecvate de către cei care vor să construiască în mediul rural. Obiectivul esenţial al ghidului este păstrarea spiritului aşezărilor rurale din România şi creşterea calităţii vieţii în mediul rural, concomitent cu conservarea tradiţiilor şi a peisajului cultural existent. Toate acestea sunt privite ca resurse de bază pentru dezvoltarea durabilă a mediului rural.

Puteți consulta ghidul specific zonei Neamț accesând linkul de mai jos:

Ghid Zona Subcarpatică Bacău-Neamţ

Arhitectura tradițională din zona Neamțului

Cine merge pe drumurile din satele mai izolate de munte, mai poate vedea încă multe construcţii tradiţionale – adevărate documente de viaţă ale înaintaşilor noştri. Acestea dispar treptat din peisaj, fiind înlocuite cu forme moderne, mai spaţioase şi mai confortabile, care conduc, însă spre uniformizare şi îndepărtare de tradiţia locului.

Construcţiile vechi se disting prin dimensiuni mai reduse, prin tehnici mai simple, prin echilibrul proporţiilor şi armonia ansamblului decorativ. Până la începutul secolului al XX-lea, gospodarii îşi făceau singuri majoritatea construcţiilor, dată fiind simplitatea formelor şi a tehnologiilor. Meşterii dulgheri erau solicitaţi doar la ridicarea edificiilor mai importante: conace, biserici, şcoli, case cu cerdac decorat, porţi înalte.

Tinerii căsătoriţi, se desprindeau de casa părintească, întemeindu-şi propria gospodărie, pe pământul dat de părinţi, din gospodăria lor. Folosind ştiinţa şi experienţa celor în vârstă, aceştia ridicau lesne casa necesară, urmând anumite etape şi obiceiuri: pregătirea materialelor: piatra pentru temelie, bârnele pentru pereţi, tăiate la dimensiunile dorite şi cioplite la capete pentru îmbinare, grinzile, căpriorii şi şipcile pentru acoperiş, peste care se bătea draniţa, cu cuie de tisă; lutul şi varul, pentru tencuit şi văruit pereţii. Când toate materialele erau pregătite, se făcea o clacă mare, cu rude şi vecini, iar în câteva zile construiau o casă cu două – trei încăperi, aşa cum se poate vedea la Casa lui Ion Creangă din Humuleşti, dar şi la altele, unde mai vieţuieşte câte un bătrân (Gârcina, Piatra Şoimului, Borleşti, Roznov, Hlăpeşti …), sau unde un moştenitor inimos, mai păstrează casa veche, din respect pentru părinţi sau bunici. Mai uşor se construiau, din  materiale uşoare (crengi, paie, stuf…), vechile grajduri şi şuri – pentru animale, hambare şi coşere – pentru porumb, garduri, porţi simple.

Locuinţa – construcţia cea mai importantă din cadrul gospodăriei era construită cu multă grijă, pentru a satisface condiţiile de viaţă ale unei familii. La început, se construiau case cu o singură încăpere, la care treptat s-a adăugat tinda, cămara şi a doua cameră, pentru ca în ultima jumătate de veac să se ridice case cu planuri şi forme noi.

Casa veche cu o încăpere sau cea cu tindă şi cameră a constituit locuinţa ţăranului de rând, până aproape de zilele noastre. Casa de la munte era durată din bârne rotunde, îmbinate în cheotori şi acoperită cu draniţă lungă, iar cea de la şes era construită din pământ bătut pe furci, cu acoperişul învelit cu paie. Încăperea primară din casele vechi a reprezentat celula fundamentală, de la care, prin adaosuri şi dezvoltări s-a ajuns la toate tipurile evoluate de locuinţe tradiţionale. Rânduiala străveche din interiorul camerei exprimă statornicia firii moldovenilor şi o anumită stare socială: vatra mare cu cuptor şi horn, amplasată în colţul de la intrare; patul cu culmea deasupra, pe care se expuneau hainele de sărbătoare şi lada de zestre la capăt, peste care se înălţa clidul de ţesături şi perne; laiţele lungi dispuse în colţ; blidarul după uşă; masa joasă şi rotundă, pe mijloc, cu mulţimea de scăunele în jur, la care se îngrămădea puzderia de copii; podeaua din pământ, lipită cu lut şi tavanul cu grinzi, înnegrit de focul de la vatră. Puţinele ţesături – păretare, lăicere şi ştergare, ţesute din lână sau cănepă şi decorate cu ”vrâste”, în culori naturale ori vegetale împodobeau interiorul sobru, cu lumina slabă, pătrunsă prin ferestrele mici. Secole şi chiar milenii, în aceste condiţii şi-a dus viaţa o familie numeroasă de ţărani, unde se năşteau şi se creşteau copiii, se dormea, se găteau bucatele, femeile torceau şi ţeseau toate cele necesare îmbrăcării tuturor membrilor şi a casei. Şi tot în acest spaţiu se petreceau sărbătorile, şezătorile şi se transmiteau obiceiurile din străbuni, într-o atmosferă de înţelegere şi tihnă, de respect şi credinţă. Interesant este că această unică încăpere şi-a păstrat polifuncţionalitatea şi în casele ţărăneşti mai dezvoltate.

Casa tradiţională cu două camere, tindă mediană şi dolie, a constituit locuinţa cea mai potrivită pentru o rezolvare mai satisfăcătoare a necesităţilor vieţii unei familii de oameni gospodari. Fiecare încăpere avea funcţionalităţi precise, păstrate până astăzi. Cea mai importantă evoluţie a fost pe plan estetic, prin dezvoltarea unui cerdac cu pridvor pe mijloc şi cu decor bogat, realizat în tehnicile de crestare şi traforare a lemnului. De asemenea, organizarea interioarelor a suferit importante îmbunătăţiri, prin apariţia covoarelor şi ştergarelor brodate pe pereţi, a perdelelor la geamurile mărite şi a pieselor de mobilier de influenţă orăşenească. Astfel casa a devenit un ansamblu util şi estetic – reprezentativ pentru condiţia socială şi prestigiul familiei. Mergând pe uliţele satelor Pluton şi Dolia – Pipirig, Nemţişor-Vînători Neamţ, Curechiştea-Grumăzeşti, Ghindăoani, Mitocu Bălan-Crăcăoani, Cuejdiu-Gârcina, Poeni-Piatra Şoimului, Nechitu-Borleşti şi altele, poţi admira şi în prezent case cu cerdacul frumos împodobit, care impresionează prin bogăţia şi armonia distribuirii şi realizării elementelor decorative.

Evoluţia în arhitectura populară, rezultată din dezvoltarea economico-socială, începută la jumătatea secolului al XIX-lea, s-a produs şi la celelalte construcţii.

Adăposturile pentru animale şi alimente au înregistrat acelaşi progres, de la simplu la complex, de la arhaic, la modern, de la materiale ieftine la cele durabile, de la forme mici la cele cu dimensiuni mari şi frumoase. Între acestea se distinge grajdul ”cu sân”, ce expune la partea superioară, un registru traforat, numit”faţada cu flori”.

Cea mai importantă schimbare s-a realizat la poarta de la intrarea în gospodărie, care a căpătat forme masive din lemn, cu acoperiş înalt şi dimensiuni apreciabile. Elementele componente ale porţii au fost decorate cu compoziţii ornamentale, crestate, sculptate ori traforate, la stâlpi, tăbliile porţilor mari şi ale portiţelor pentru accesul oamenilor, streşinile şi ”capacele” acoperişului. Deţinând valenţe estetice deosebite, poarta a devenit mijloc de reprezentare al prestigiului familiei. Frumoase porţi se lucrează şi azi, în satele de sub munte, încercându-se noi forme decorative create sau împrumutate.

Construcţiile de interes comunitar intră în ansamblul arhitectonic al unei aşezări: biserica, şcoala, bolniţa şi spiţeria, hanul, primăria, fântâna şi troiţa. Aceste tipuri de construcţii au fost realizate în forme corespunzătoare funcţionalităţii lor, cu respectarea caracteristicilor arhitectonice specifice ale vremurilor şi cu dimensiuni adecvate necesităţilor comunităţii. La început toate arătau ca nişte case mai mari, mai îngrijit lucrate şi mai decorate.

Biserica de lemn este cea mai veche, mai importantă şi mai frumoasă construcţie de interes comunitar, în jurul căreia s-au format principalele edificii culturale şi sociale. Pentru ridicarea lor, meşterii pietrari, dulgheri, tâmplari şi iconari au folosit cele mai bune şi mai durabile materiale, cele mai perfecţionate unelte şi tehnici, cele mai frumoase şi mai impunătoare forme. Fiind destinate micilor comunităţi de localnici, bisericile aveau dimensiuni reduse, fiind durate din lemn, cu multă pricepere şi talent. Multe biserici vechi de lemn există şi funcţionează şi în prezent, pe teritoriul judeţului Neamţ, fiind relicve interesante şi documente preţioase, trecute în categoria monumentelor istorice. Dintre acestea, cu valori artistice deosebite sunt bisericile din: cartierul Văleni-Piatra Neamţ (sec. XVI, ctitorită de Petru Rareş), Sagna (sec. XVI), Căşărie (1656) şi Sărata (1752) – comuna Dobreni, Pocrov-Mănăstirea Neamţ (1714), Sihla-Vînători-Neamţ (1763 şi 1813), Ţibucani (1774), Farcaşa (1774), cartierul Vînătorii Pietrei (1776), cartierul Sarata–Piatra Neamţ (1780, strămutată în prezent pe M. Cozla), Bistricioara-Ceahlău (1780), Popeni-Pipirig (1807) şi altele. Multe dintre bisericile de lemn au fost distruse de vreme sau de intemperii, dintre care unele de o rară frumuseţe: Bîrcu-Goşmani-comuna Români (încep. sec. XVIII, distrusă de o furtună în 1950 şi reconstituită în cimitirul Mst. Bistriţa), Cozla, din Poiana Draga, de pe M. Cozla – P.Neamţ şi multe altele. Aceste numeroase mărturii de înălţare sufletească sunt adevărate bijuterii de arhitectură populară, realizate în cel mai autentic stil moldovenesc. Împreună cu monumentele medievale de piatră sau cărămidă, de la Piatra Neamţ, Târgu Neamţ, Războieni, Tazlău, Vânători-Neamţ, Agapia, Văratec, Sihăstria şi altele, bisericile din lemn, fac mândria meleagurilor nemţene, atât de încărcate de legende şi fapte istorice. Pentru a le vedea, călătorul trebuie să intre pe drumuri mai lăturalnice, pe firul văilor, în liniştea pădurilor sau în sălbăticia stâncilor, acolo unde oamenii le-au ascuns din calea răufăcătorilor.

Şcolile publice înfiinţate de la mijlocul secolului al XIX-le erau construite din lemn sau cărămidă, între primele şi cele mai mari fiind Schola Poblica din Târgu Neamţ, ridicată în anul 1852. Înmulţirea şcolilor la   începutul secolului al XX-lea, s-a realizat sub conducerea ministrului Spiru Haret, când a fost răspândit tipul Casa Şcoalelor,  dintre care au supravieţuit câteva unităţi în: Piatra Neamţ, Vînători-Neamţ, Cracăul Negru.

Hanurile sau rateşurile au fost construite în număr foarte mare, judeţul Neamţ fiind zonă de trecere dintre Moldova şi Transilvania, între Bucovina şi Muntenia, cu o mare circulaţie de oameni şi mărfuri, cu mari atracţii turistice montane şi culturale.

Dintre hanurile mari, amintim pe cele din satele: Şerbeşti-Ştefan cel Mare, Oşlobeni-Bodeşti, Girov, Urecheni, Răbâia-Petricani, Roznov, Bălăneşti, Boureni-Roman şi cele mai multe în târgurille Neamţu, Piatra, Roman. Doar Hanul Ancuţei evocat de Mihail Sadoveanu a rezistat timpului, fiind refăcut în 1967, pentru a funcţiona şi azi.       

Numeroase hanuri mai mici au existat în satele: Ghigoieşti-Girov, Corni-Bodeşti, Vad, Unghi şi Cârligi – comuna Ştefan cel Mare, Bălăneşti, Tazlău, Bozieni şi multe altele între care mai există, în forma originară Hanul de la Cârligi, comuna Ştefan cel Mare.

Arhitectura populară tradiţională deţine o deosebită valoare estetică şi documentară, însumând cunoştinţe, experienţe, măiestrie, simţăminte şi mulţimea de sensuri cuprinse în cuvintele casă şi vatră, înţelegănd prin aceasta, satul natal, casa părintească şi sfânta familie.