Baba Dochia și Mărțișor

Această legendă, plină şi ea de tâlc, ne vorbeşte de Stânca Dochiei, ca fiind născută prin pedepsirea unei babe rele şi capricioase, de-al cărei sfârşit se leagă, în fiecare an, venirea primăverii…

Trăia într-un sat din preajma Ceahlăului o femeie care, de ce îmbătrânea, de-aceea se făcea mai rea şi mai hărţăgoasă. Zic unii că n-ar fi fost aşa din totdeauna, ci s-a schimbat încet-încet la suflet, după ce şi-a pierdut soţul într-o iarnă, sub colţii unor lupi… Apoi, a prins a-şi mai uita necazul cu turma sa de oi şi fiul Dragomir! Ca unul învăţat pe lângă fusta mamei, acesta nici când s-a însurat nu a ieşit din voia şi din curtea ei, ci a venit cu nora în casa bătrânească. Iar biata fată, deşi era harnică şi supusă, tot nu avea un pic de tihnă cu soacra-zgripţuroaică.

Într-o zi, pe la sfârşitul iernii, ce credeţi că i-a trecut babei prin cap? Ia, să se ducă Măriuţa la râu, cu o desagă plină de lână neagră şi să o tot spele, până se va albi! Aşa s-a chinuit biata femeie două zile, cu mâinile în apa ca de gheaţă, şi nici că s-a albit baremi un fir. A treia zi, pe când spăla şi lăcrima pe malul apei, apare lângă ea un tânăr care, îndată ce îi află chinul, i-a dat o floare albă, şi – minune! – pe loc s-a făcut lâna precum omătul. A alergat acasă nora, să-şi dezmorţească trupul, dar baba, nemiloasă, s-a tot holbat cuprinsă de mirare şi i-a găsit o altă trebuşoară: să ia şi toată lâna albă, s-o spele până s-o-nnegri!

S-a dus iarăşi plângând spre râu, dar, când să bage lâna-n apă, a  apărut din nou flăcăul, dându-i acum o floare roşie. Abia a apucat, sărmana, să-l întrebe de nume, să se poată ruga Domnului Dumnezeu pentru sănătatea lui, că tânărul a dispărut de-ndată, zicând că i se spune Mărţişor. Şi iarăşi s-a produs minunea, lâna cea albă făcându-se mai neagră ca tăciunele! A pus Măriuţa floarea la ureche şi… hai degrabă acasă, săltând de voioşie, că iar scăpase de gura soacrei.

De data asta, baba s-a crucit şi mai tare, întrebând-o ce şi cum a făcut. Când a aflat de tânărul Mărţişor, atâta i-a trebuit hapsânei: „Ha, ţi-a sucit minţile, cu amăgele? Ce fel de nevastă  eşti tu, de umbli hai-hui, cu flori de la flăcăi în păr?” Şi, cum vine fecioru-său acasă, îi şi spune de toată tărăşenia, după marea ei nebunie.

Dar, cum era smucită de tot, amintindu-şi baba de florile lui Mărţişor, gândi că-s culese de sus, din Ceahlău, unde pesemne e primăvară, iar păşunile o  aşteaptă cu oile ei: „- Hai degrabă, băiete, să suim oile la munte, până nu prind de veste şi alţii, că ne prăpădesc bunătate de iarbă cu turmele lor!” Şi, cum Dragomir n-avea mare grabă, că se întorsese flămând şi rupt de oboseală de la pădure, Baba Dochia se duce de scoate oile din ocol. Apoi, aşa cum o prinsese vremea aceea geroasă, cu toate cele nouă cojoace pe ea, porneşte zorită cu turma de oi, spre vârf de Ceahlău (abia de-a mai avut răgaz să-i strige feciorului, de la poartă, s-o ajungă din urmă a doua zi!)…

De la un timp, venind prin aer şi adieri tot mai primăvăratice, baba, care mergea voiniceşte, alergându-şi oile spre păşunile înverzite doar în visele ei, începu să se încălzească bine de tot şi se apucă să lepede din cojoace. Ba, când se porni şi o burniţă caldă, i se făcu ca de plumb întreaga povară din blănuri de oaie şi, aproape de vârful muntelui, zvârli şi cel din urmă cojoc, rămânând doar în cămeşoiul de cânepă.

Şi-atunci, pedeapsa lui Dumnezeu, pentru toate caznele şi zilele de îngheţ cu care îşi oropsise nora, se abătu dintr-odată asupra ei! Că se porni o viforniţă ca-n miezul iernii, iar gerul cuprinse şi stânci, şi văi, şi brazi, şi ienuperi, şi pajiştile abia mijite, îmbrăcând totul în cămaşă de gheaţă. Sub acelaşi acoperământ ca de sticlă a fost împietrită pe dată şi Baba Dochia, dimpreună cu oile ei. Cât despre tânărul Mărţişor, cel milostiv Măriuţei, acesta – spune legenda – nu a fost altul decât Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos…

Piatra cu apă

Multe neguri, ploi, vânturi şi zăpezi s-au tot abătut asupra Ceahlăului, dar tot pe atâtea au fost şi revărsările de lumină ori mănunchiurile de raze ale bolţii senine şi-ale  înflăcăratului ei prinţ. Tot aşa a fost, prin vremi, şi cu bucuriile şi durerile oamenilor care au căutat pe-aici rostul zilnic al traiului, singurătatea nevoinţei ori căldura năvalnică a iubirii. Zic cei mai bătrâni, care nu uită de spusele moşilor şi strămoşilor lor, că în locul de-i zice Piatra cu apă s-a petrecut cândva o tristă poveste de viaţă, al cărei tâlc şi azi trebuie tălmăcit cu luare-aminte…

Astfel, în vremurile cele vechi, pe când traiul oamenilor doar din păstorit şi vânat se putea duce prin jurul Ceahlăului, într-un sat de la poalele sale trăia un om bogat – taaare bogat. Dar omul acela, care de toate avea la casa lui, iaca, nu avea parte şi de zile cu soare, în toată puterea cuvântului. Fiindcă – de urât şi hain ce era – în zadar tot poftise să-şi ia o nevastă vrednică şi frumoasă! Degeaba pământuri şi ditamai căsoiul, degeaba mulţime de acareturi şi oi, că n-avea parte baremi de-o vorbă dulce şi-o privire mai galeşă, de femeie, iar noaptea tot singur se răsucea în patul său…

Până la urmă, auzind el de-o copilă săracă, harnică şi cu mult „vino-ncoace”, tocmai ajunsă la vârsta măritişului, ce-i trece prin cap? Pune caii cei mai frumoşi la căruţă, o încarcă cu câţiva saci de grâne şi mai multe boccele cu haine şi de-ale gurii, leagă şi două viţele de coada căruţei şi… hai la părinţii fetei, taman în peţit!

De, aflase zgripţuroiul că bieţilor oameni tare le mai sufla vântul prin grajduri şi prin ogradă şi că nu ştiau pe unde să mai scoată sărăcia din casă… Aşa că, făcu ce făcu şi – promiţându-i sărmanului tată încă doi boi şi o pungă cu galbeni – iaca, îşi făcu rost, afurisitul, şi de nevastă! Că fata, văzând plânsetul cel amar al părinţilor şi al surorilor sale, care s-au ţinut lipcă de capul ei, să se mărite cu bogătanul, c-aşa or să iasă din sărăcie cu toţii, s-a dus până la urmă nevastă la casa urâtului şi hainului…

A fost ea nevastă supusă şi-ascultătoare câţiva ani, dar numai biata de ea ştia cât amar aduna în suflet şi câte lacrimi vărsa, că deloc nu-l putea suferi pe bărbatu-său cel urât şi hain. Şi iată, într-o vară, rătăcind după ierburi de leac prin preajma Poliţelor cu crini din Ceahlău, îi ieşi şi ei iubirea în cale: se întâlni cu un cioban tinerel, mândru la chip şi la trup, ce umbla şi el în neştire, căutându-şi de zor o oaie rătăcită…

Şi-apoi, dacă taman acel ciobănaş i-a fost hărăzit nefericitei neveste, trei veri s-au tot iubit ei acolo, pe munte. Şi – mai zice legenda – până şi câinele care, din porunca bogătanului îşi însoţea peste tot stăpâna, fiind anume deprins să atace orice străin care se-apropia de ea, le-a păzit mica scobitură din stâncă unde îşi trăiau fericirea. Numai că (iar nu se ştie cum) soţul cel hain şi urât a prins până la urmă de veste! Grozav s-a mâniat şi a fiert, dar nevestei – nimic nu i-a spus!… A plătit însă câţiva haidamaci, care, după cum le-a fost înţelegerea, l-au omorât cu bâtele ori baltagele pe ciobanul cel tinerel şi l-au zvârlit în prăpastia de sub stânca şi locul iubirii celei atât de năvalnice.

În zadar a tot venit apoi nefericita nevastă, căutându-şi din ochi iubitul şi aşteptându-l răbdătoare, de fiecare dată, câte un ceas ori două… După mai bine de-o săptămână, iată, câinele prinse a scheuna şi, apropiindu-se mereu de buza prăpăstiei, unde se pornea a urla dureros şi prelung, o făcu pe stăpâna lui să se apropie temătoare. Şi vaaai – aproape că leşină de durere! – îi fu dat să vadă trupul iubitului ei, zdrobit şi oprit între câteva trunchiuri de zadă.

Spun cei bătrâni că trei săptămâni a rămas acolo, jelind şi făcând să vuiască necontenit, cu ţipătul ei dureros şi parcă fără sfârşit, toate văile dimprejur. Apoi, într-o noapte, liniştea a coborât iar, înfiorată, pe firul văii de unde sărmana suise, de-atâtea ori, cu inima tresăltând de iubire… Când oamenii au urcat să afle locul grozavelor întâmplări, în scobitura stâncii care adăpostise cândva pe cei doi au văzut, plini de uimire, că picură apă – sunt lacrimile ochilor ce plâng şi acum iubirea pierdută…

 

Dochia și Traian

Despre stânca Dochiei din Ceahlău, s-a păstrat şi această legendă, pornind din anii aceluiaşi cumplit război al anilor 105-106 după Hristos…

Traian, văzând eşecul primei sale campanii de cucerire a Daciei, a stat preţ de trei ani, tot pregătindu-şi răzbunarea. Şi iarăşi a pornit a curge sânge, şi iar măcelul a cuprins cetăţile din munţi, că doar aşa puteau slăbi şi rezistenţa vitejilor lui Decebal. Ca să nu-i scape iar victoria, a ales Traian cei mai căliţi oşteni şi însuşi i-a condus în luptă sub zidurile celei mai mari cetăţi, Sarmizegetusa Regia (adică Sarmizegetusa Regească), ce era şi capitala ţării, în Munţii Orăştiei…

Şi iată că, de la o vreme, printre romani se răspândi o veste năucitoare: sus, pe zidurile Sarmizegetusei, luptă ca o leoaică, împrăştiind în juru-i moarte, o tânără în platoşă de piele şi aramă!… Trebuie să fie zeiţă sau vrăjitoare – ziceau unii, cu teamă -, că prea îţi ia ochii cu frumuseţea ei. Şi cine-a mai văzut o fată aşa de iscusită în a mânui arcul, suliţa şi, mai ales, blestemata aceea de sabie încovoiată, anume născocită de mintea unui dac să curme orice viaţă, cât ai clipi?! Ajunse vorba asta şi la urechile lui Traian, aşa că începu a da în clocot: cum, până şi-o fetişcană seamănă moarte şi spaimă printre oştenii mei?

Căzu până la urmă Sarmizegetusa Regia, măcinată încet-încet de furibundul asediu şi copleşită sub noianul de vrăjmaşi. Ca şacalii s-au repezit în cetate romanii, încercând să dea de Decebal şi căpeteniile sale. Era chiar porunca marelui împărat, ca să-i aibă pe regele geto-dac şi pe toţi cei apropiaţi lui ca „trofee” în prada de război cu care urma să se întoarcă la Roma în mare triumf… Numai că Decebal, în ultima clipă, părăsise cetatea printr-o ieşire secretă, cu parte din căpetenii şi familia sa! Tare s-a mai înfuriat Traian, aflând că iar i-au scăpat! Ba, colac peste pupăză, i-a mai fost dat să audă şi că frumoasa „zeiţă” sau „vrăjitoare” era… fiica lui Decebal ! Atunci, chiar că s-a aprins cu totul: să fie urmăriţi fără milă fugarii şi-aduşi în lanţuri, la picioarele lui.

Văzând Decebal că oricând poate fi prins şi umilit de romani, s-a despărţit mai întâi de Dochia, fiica sa dragă. A sfătuit-o să nu se oprească până la sfântul munte Ceahlău, unde, retrasă dintre atâtea primejdii, să ducă traiul tihnit al unei ciobăniţe. Apoi, marele rege, în numele libertăţii şi-al nemuririi neamului său, a sorbit cu nesaţ din cupa cu otravă anume pregătită. Au urmat, pentru Dochia, zile de continuă alergătură, pe jos şi călare, alături de alţi fugari. După o vreme – oare câte zile şi nopţi? – iată, au ajuns la poalele muntelui dăruit rugăciunii: Ceahlăul strămoşilor şi al umbrelor sfinte… Puţinii însoţitori cu care ajunsese aici s-au răzleţit, cătând adăpost şi odihnă; Dochia s-a oprit doar cât să-şi mai tragă niţel răsuflarea, fiindcă – simţea cu toată fiinţa – urmăritorii îi calcă pe urme tot mai aproape…

Aşa a ajuns, tot mai sfârşită de puteri, aproape de piscurile cele mijind printre nori. Se opri din nou, să-şi mai liniştească bătăile inimii şi zbaterea pieptului secătuit de efort, dar, când întoarse capul, văzu cu groază că romanii sunt gata să-i cadă în spate. Încercă să o ia la fugă, dar… nu mai putea şi nici nu avea unde… Disperată, aproape fără suflare şi îngrozită că ar putea fi târâtă în lanţurile sclaviei şi dezonoarei, se rugă lui Zalmoxes: – Bunule, îndurătorule şi preaputernicule mare zeu, ai milă de mine şi nu mă lăsa pradă vrăjmaşului meu!…

Un nor negru îi învălui pe urmăritori, un trăsnet lumină orbitor trupul vlăguit al prinţesei şi îşi rostogoli bubuitura prelung, peste munte. Când vălul de fum se destrămă, ia-o pe Dochia de unde nu-i: doar stânca din faţă, cu chip de fecioară, rămăsese a vorbi prin ani, secole şi milenii, de minunea înfăptuită. Cât despre urmăritori, nici urmă de ei: întunecimea din nor şi tăria din trăsnet îi purtase, ca într-un vârtej, în hăurile cele fără de fund…

 

Pietrele Detunate

Trăia de mult, nu se mai ştie când, undeva, pe la poalele Ceahlăului, un boier atât de bogat, încât el însuşi nu mai putea ţine seama averilor sale, fără de număr şi fără de capăt. Dacă nu credeţi, vă spun, bunăoară, că numai vitele sale de le-ar fi adunat careva la un loc şi-apoi le-ar fi mânat la adăpat din Bistriţa cea limpede şi sprinţară, apoi pe dată ar fi secat-o, iar parte din dobitoace ar fi ajuns să moară  până la urmă de sete!

Ei, dar fiecare om îi lăsat de la Dumnezeu cu necazul lui… Aşa şi boierul nostru: deşi era bun la suflet şi gospodar cum rar poţi vedea (că nu prin hoţie sau lăcomie făcuse atâta amar de avere), apoi nici unul din cei trei feciori nu-i călcase pe urme. Vezi bine, se învăţaseră cu traiul fără griji şi nu-l mai ştiau preţui. Ba, de la un timp, se întreceau a irosi – cu câte patru mâini, parcă, iar nu doar cu două! – tot ce chiteau ei că li cuvine din atâta multă şi, mai ales, nemuncită de ei bogăţie…

A răbdat tatăl lor cât a răbdat, i-a tot mânat cu vorba la bună chibzuială şi multă vrednicie, dar… taman vorba ceea: pe o ureche le intra şi pe alta le ieşea. De îndată ce se vedeau iar cu buzunarele pline, printre lăutari, cofe de vin şi femei pricepute la sucit minţile cu dezmierdări şi şoapte viclene, nimic din ce promiteau dimineaţa tatălui lor nu mai făceau baremi până-ntr-amiază…

Dar, şi răbdarea boierului avea un capăt! Şi uite-aşa, într-o bună zi, şi-a înnodat bietul om băierile inimii şi – cu toată durerea sa de părinte – a hotărât să-i lase pe toţi trei fără pic de avere, adică să-i dezmoştenească de tot şi de toate, chiar şi de traiul cel bun şi necuvenit unor risipitori împătimiţi în desfrâu şi lenevie. A prins apoi a vinde toate averile sale, lăsând doar cât să aibă din ce trăi el şi câţiva slujitori, că nici nevastă şi nici alte neamuri nu mai avea…

Apoi, tot bănetul de aur astfel agonisit, l-au încărcat în desagi şi, punând desagii pe cai zdraveni, de munte, anume învăţaţi cu mersul pe povârnişuri, au pornit în şir – boierul, caii şi slujitorii – să urce spre vârful cel semeţ al Ceahlăului. Nefericitul tată îl ştia foarte bine pe un pustnic retras mai de mult pe Muntele Sfânt întru smerită şi temeinică rugăciune, căci îl ajutase spre a-şi săpa chilie sub muchia unei stânci înclinate, nu departe de Piatra Altarului. Ştiau şi boierul şi pustnicul că „banul e ochiul dracului” şi au îngropat adânc, într-un loc cât mai ferit, de sub o stâncă măreaţă, întreaga comoară adusă-n desagi. Mai mult, au sfinţit creştineşte locul şi au pus o cruce de lemn deasupra tainiţei, ca să ţină departe duhurile rele şi orice lucrare diavolească.

Au trecut aşa mulţi ani, chiar mai bine de-o sută ori două. Crucea de lemn a putrezit şi s-a risipit de parcă nici n-ar fi fost, iar cei care cunoşteau taina comorii de mult se făcuseră una cu pământul în care, la rândul lor, au fost îngropaţi. Doar Satana, cel mereu neobosit în blestemăţii, mai avea a purta grija banilor celor mulţi, cu care ştia că poate târî în păcat puhoi de oameni uşor de smintit de la dreapta credinţă şi faptele bune. Dar, cum nici el nu ştia care-i locul comorii, că slujbele cele multe făcute de pustnic făcuseră nevăzută comoara chiar şi pentru ochiul cel viclean al Satanei, porni a săpa printre stânci, la rând. Nu a dat însă de nici un bănuţ! Atunci, aprins de mânie mai dihai decât focurile Iadului din care venea, se repezi cu potop de trăsnete asupra stâncilor celor mari, între care şi cea cu comoara.

Domnul Dumnezeu, din Înalturi, văzu ticăloasa lucrare a Satanei, întru aflarea comorii şi rătăcirea sufletească a mii de creştini. Trimise atunci din cer un fulger prelung, ca un stâlp de lumină. Pe loc se topi tot bănetul, risipindu-se grabnic, în adâncul cel de nepătruns al pământului. Doar stânca detunată şi fărâmiţată în rânjet de fierăstru, aminteşte şi azi de urzeala Satanei şi pedeapsa Celui Atotputernic…

Panaghia

Se spune că Panaghia n-ar fi fost stâncă de la bun început, ci o mică şi fragedă fetiţă, născută – draga de ea – într-un cătun de la poalele Ceahlăului, în familia unor oameni sărmani. Dar a fost dăruită cu multe şi-alese însuşiri, că degrabă s-au strâns ursitoarele în jurul ei de îndată ce a venit pe lume, menindu-i pe rând mai toate bunătăţile vieţii. Numai că, întrecându-se ele în a-i lumina viitorul, au miluit-o cu de toate, dar… au uitat de noroc! Aşa a tot crescut Panaghia, ca bucurie a ochilor şi sufletelor celor doi părinţi, care s-au stins din viaţă într-o toamnă ploioasă şi rece, zdrobiţi de un trunchi de copac, tocmai pe când fata lor se înălţase binişor, fiind tocmai potrivită de scos la horă.

Ei, şi dacă a rămas Panaghia orfană, văzându-i frumuseţea cea fără de seamăn, au luat-o în grija lor doi soţi înstăriţi, dar fără copii, dintr-un sat vecin, mult mai mare. Nu a durat însă prea mult bucuria noilor părinţi, că, îndată ce ieşea Panaghia pe uliţă ori pe deal, la strânsul fânului sau la adăpatul vacilor, la biserică sau la horă, toţi flăcăii se ţineau lipcă după ea, sorbind-o din ochi şi dorind-o soţie. Aşa că, de la un timp au prins şi a se încăiera unii cu alţii, chiar şi de la numai un zâmbet al prea frumoasei fete…

A prins a vorbi lumea în fel şi chip. Nimeni nu putea s-o învinovăţească de ceva anume, de ceva necurat, doar că – ce să faci? – farmecul ei chiar îi scosese din minţi pe feciori! Ce să mai aştepte: moarte de om? Au hotărât deci grabnic, până nu era prea târziu, să o ducă pe Panaghia sus în Ceahlău, la chilia unde vieţuise cândva maica Nazaria, mai înainte de a coborî din munte şi a ctitori sfânta mănăstire de la Durău…

Cuprinsă de jale când s-a văzut în cele pustietăţi, s-a urcat biata fată chiar în vârful cel mai înalt – adică pe Toaca – cu gând să curme toate necazurile, aruncându-se în hăul fără cuprins de sub munte. Şi, pe când îşi lua rămas bun de la lume, iată că simţi învăluirea caldă şi luminoasă a Soarelui, ce tocmai străpunsese geana orizontului… Urca tot mai încet Soarele spre înalturi, stătea ca vrăjită fecioara, şi nici unul din ei nu se mai sătura de dulcea sorbire şi mângâiere… Aşa a durat toată ziua şi o bună bucată din noapte, ce tot zi a fost până la urmă, că a stat Soarele pe cer şi jumătate de noapte, de prinseseră a se duce oamenii şi jivinele la culcare încă de când el abia se afla în crucea cerului!

Aşa a fost şi a doua, şi a treia şi a noua zi şi cine ştie cât ar mai fi durat tot aşa, dacă nu s-ar fi plâns lui Dumnezeu până şi Noaptea, care abia prididea să mai deschidă pleoapa întunericului şi să ridice Luna, luceferii şi-ntreg alaiul de stele pe cer. S-a mâhnit Dumnezeu auzind de isprava celor doi, într-atât de nechibzuiţi cu dragostea lor înfocată… Şi, ca să fie toate rânduite iar, aşa cum de la El au fost lăsate tuturor oamenilor şi întregului univers, a învăluit în neguri Ceahlăul, spre a nu se mai vedea cei doi…

Zărind însă, într-una din zile, că razele Soarelui răsfaţă culmile şi tăpşanele de la poalele muntelui, vru să coboare acolo, după învăluirea caldă şi luminoasă a iubitului ei. Ajunse însă, săltând bucuroasă, doar până la poalele Toacei. Prinse apoi a simţi că paşii îi sunt tot mai grei, că o amorţeală ciudată îi cuprinde trupul şi, până să se dezmeticească mai bine, se făcu toată din piatră! Doar inima, atât de curat şi fierbinte dăruită Soarelui – zice legenda, spun şi cei care zăbovesc cu privirea pe armoniile minunatei stânci – nu s-a împietrit. Ea continuă să primească şi să dăruie iubire, ori de câte ori Soarele îi dezmiardă trupul de piatră…

Butu și Ana

De mult, tare de mult, acum vreo şase sute de ani, în Ţara Românească a Moldovei se afla ca domnitor un voievod foarte vrednic la faptă şi blând la vorbă, căruia oamenii i-au păstrat prin vremi amintirea sub numele de Alexandru cel Bun. Fiind timpuri tulburi pe atunci, cu războaie şi năvăliri duşmane, oştenii cei mai neînfricaţi se aflau la mare cinste atât la curtea domnească, cât şi pe buzele celor care le povesteau faptele din neam în neam…

Cel mai priceput dintre tinerii vitejii ai lui Vodă se arăta a fi Butu. Păi, nici nu se putea altfel, de îndată ce el se născuse şi copilărise chiar prin părţile falnicului munte Ceahlău, straja şi icoana întregii Moldove! Era la mare trecere Butu şi în sufletul domnitorului, aşa că – atunci când a aflat de dragostea ce înflorise între fiica sa şi viteaza căpetenie – Alexandru Voievod de îndată i-a binecuvântat şi a sărbătorit, cu mare fast, logodna lor. Ce mai, porniseră şi pregătirile de nuntă!…

Numai că, vezi bine, nu totdeauna e aşa cum le gândeşte omul!

Cum-necum, tocmai atunci se porni un nou război între poloni şi cavalerii teutoni. Iar Alexandru Vodă, fiind legat prin jurământ de alianţă cu craiul polonezilor, a şi trimis de îndată 400 de oşteni călări, în frunte cu viteazul Butu, să-i spulbere pe teutoni şi să se întoarcă grabnic, să facă nunta…

Cu izbândă s-au întors bravii călăreţi de sub zidurile cetăţii Marienburg de lângă râul Vistula, dar… fără parte dintre ei şi – mai cu seamă – fără falnica lor căpetenie. Ca trăsnetul se abătu asupra Anei cumplita veste şi mare fu tristeţea nefericitului tată, îndurerat şi de suferinţa fiicei sale şi de pierderea mândreţei de viteaz!…

Au trecut săptămâni şi luni grele, cu lacrimi şi jale, căci Ana nu-l putea uita, în nici un chip, pe cel căruia îi jurase credinţă şi iubire-n veci. Tatăl, vrând să-i curme acest zbucium sufletesc, începu, de la o vreme, a-i vorbi şi de alţi peţitori, îndemnând-o să îşi oprească jeluirea şi să gândească la un nou soţ. Ba, într-o zi, crezând că doar aşa o va smulge din potopul propriilor lacrimi, Alexandru cel Bun îi spuse hotărât:

– Gata, fata mea, e timpul să ne trezim din nou la viaţă, aşa cum îi şi vorba înţeleaptă din bătrâni: morţii cu morţii, iar viii cu viii! Viteaz şi vrednic a fost Butu, dar nici mirele cel nou, ales de mine, nu cred să fie mai prejos… – şi spuse numele altei căpetenii, pe care şi-o dorea acum ca ginere.

Biata Ana nici nu a vrut să audă, iar când văzu că s-au pornit şi pregătiri de nuntă căzu, cu totul, în mare deznădejde: ce să facă, cum să scape?  Şi aşa află ea de o bătrână vrăjitoare de lângă curţile domneşti, la care alergă în taină. Spunându-i of-ul cel greu de la inimă, îi dădu două inele, cerând să o ajute de îndată, chiar de va fi să-l scoată din mormânt pe Butu în noaptea nunţii, să-l sperie astfel pe noul mire!…

Cotoroanţa se învoi şi iată că, aşa cum promisese tinerei prinţese, în noaptea când în cameră ar fi trebuit să intre noul soţ, apare – palid la chip şi înflăcărat la vorbă – chiar fostul ei logodnic, Butu. Îmbrăţişând-o strâns, acesta îi cere să-l urmeze spre fereastră, de unde şi pornesc în zbor spre muntele Ceahlău, prin noaptea fără lună, pe calul său alb, de-asemenea strigoi.

Au străbătut astfel cale lungă, din Cetatea Sucevei până deasupra Ceahlăului, pe înălţimile căruia Butu vroia să se adăpostească cu iubita sa. Tocmai căuta cu privirea spre locurile ascunse, de mult ştiute, când din vale se auzi cântatul cocoşilor, vestind o nouă dimineaţă. Vraja se desfăcu pe dată, zborul calului şi puterea lui Butu se curmară, iar cei trei căzură din înalturi cu tunet asurzitor, prefăcându-se pe loc în stane de piatră: Turnul lui Butu, având alături silueta delicată a Anei.

Şi astfel, înlănţuiţi în iubire, cei doi şi-au găsit veşnicia pe una din culmile Ceahlăului, aproape de altă misterioasă alcătuire din piatră: Creasta Cocoşului.

 

Dochia, Traian și Cobal

Cine n-a auzit de viteazul rege dac Decebal şi de marele împărat roman Traian? Ei, bine, atunci trebuie să ştiţi şi de Dochia, preafrumoasa şi curajoasa prinţesă, ce era chiar sora regelui Decebal. Nu-i de mirare deci că mulţi oftau cu gândul la ea, dorind să o aibă soţie. În taină suferea şi viteazul Cobal, frate al fostului rege Duras, ce domnise mai înainte de Decebal. Mult o iubea Cobal, dar – fiind mai puţin curajos la vorbă – încă aştepta să vină clipa potrivită pentru a-i spune de zbuciumul inimii sale…

Numai că ţara fu cuprinsă în aprig război cu oştirile lui Traian, care chiar se afla  în fruntea legiunilor sale, vrând să cucerească bogata ţară a geto-dacilor.

Şi iată că, plimbându-se într-una din zile printr-o pădure, Traian, care era într-un strai simplu de tot, dădu într-o poiană peste prinţesa Dochia, îmbrăcată oştean. Fiind mult prea hărţuită de grijile acelui război, sora lui Decebal s-a speriat tare de neaşteptata apariţie şi a căzut leşinată… Aplecându-se uimit asupră-i şi dându-i cuşma deoparte, Traian se miră şi mai tare văzând că e vorba de-o fată – şi încă una atât de frumoasă! Ce mai: pe loc se-ndrăgosti de ea!…

S-au mai întâlnit vreo câteva zile în poiana aceea, vorbind de una şi alta, fiindcă şi Dochia prinsese drag de Traian, pe care-l credea un viteaz geto-dac. Doar credinciosul Cobal, mereu aflat pe urmele iubitei, înţelese degrabă cine câştiga loc acum în inima prinţesei. Îndurerat şi fierbând de mânie, el îşi jură să o uite pe Dochia şi să se răzbune crunt pe Traian. Numai că războiul se termină curând, între daci şi romani făcându-se pace din nou. Dar, după trei ani, Traian şi legiunile sale se porniră iar asupra Daciei, având de-astă dată mai multă izbândă. Cetăţile au fost cucerite ori sfărâmate pe rând şi mii de prizonieri au fost trimişi spre falnica Romă. Acolo a ajuns, în lanţuri, şi viteazul Cobal, după ce într-o noapte, îmbrăcat în straie romane, se strecurase chiar până la cortul lui Traian, încercând să-l omoare. Decebal însuşi, înţelegând că năvălitorii nu pot fi stăviliţi, a băut dintr-o cupă otravă pentru a nu cădea în mâinile lor şi a muri astfel liber, precum a şi trăit toată viaţa.

Plină de griji şi durere, aidoma multor fugari, Dochia îşi începu bejenia spre părţile de răsărit şi miazănoapte ale ţării, cu gând  de a deveni păstoriţă. Dar… nu-i era sortit să-şi afle alinarea; în căutarea ei pornise însuşi Traian, nemângâiat încă în dragostea sa. Ajunsă tocmai printre stâncile şi păşunile muntelui sfânt Ceahlău, Dochia îşi alese o turmă de oi şi, în liniştea muntelui, prinse a-şi duce traiul de ciobăniţă. Aşa o află pătimaşul Traian. Şi, fiindcă el prinse a-i vorbi pe dată de focul inimii sale, vrând a o lua cu el, Dochia îi aminti că nici nu-l cunoaşte pe nume…

„Sunt împărat, sunt Traian şi aş face orice pentru tine!” – spuse pe nerăsuflate mai marele Romei. Când auzi că îl are în faţă pe însuşi vrăjmaşul de moarte al ţării sale, Dochia îşi reteză de îndată pornirile inimii şi, cuprinsă de ură, se smuci din braţele sale, cătând scăparea spre vârful muntelui sfânt. Ea sprintenă fata, dar şi mai iute Traian, înaripat de clocotul patimii sale. Văzând, îngrozită, că nu are scăpare, Dochia se rugă fierbinte marelui Zalmoxes, să nu o lase în voia duşmanului. Şi-atunci, un trăsnet despică seninul zilei, prefăcând-o în stâncă pe nefericita prinţesă.

Mai spun cei bătrâni că, după mulţi ani, întorcându-se Cobal din temniţele Romei, ajunse, tot întrebând de frumoasa Dochia, până în faţa măreţei stânci născute din disperarea fetei şi milostenia cerului. O plânse bietul de el câteva zile şi nopţi, după care, gândind că viaţa sa nu mai are rost, se aruncă în prăpăstiile muntelui, cu numele iubitei pe buze. Se îndură însă şi de el Zalmoxes, prefăcându-l în stâncă, astfel că imaginea vrednicului şi credinciosului îndrăgostit poate fi descifrată şi azi, tot în piatră, pe culmea Ceahlăului…

 

Stănilele

Încă de la facerea lumii, Dumnezeu a menit Ceahlăul să fie muntele rugăciunii şi al păstoritului. Şi-apoi, dacă zăpezile, ploile şi vijeliile s-au rânduit prin veac pe culmile sale de neclintit, tot aşa, monahii şi păstorii au avut grijile, bucuriile şi suferinţele lor… O asemenea poveste de viaţă vom afla şi din legenda Stâncilor lui Stănilă, falnice alcătuiri din piatră, cărora li se spune şi Stănilele.

Nu se mai ştie bine când, dar trebuie să fi fost baremi cu vreo cinci-şase sute de ani în urmă, printre ciobanii Ceahlăului se afla şi un tânăr sfios şi tare săritor la treabă, pe nume Stănilă.

Vezi bine, şi mica turmă pe care o păstorea pe coastele şi prin poienile dinspre miazăzi ale muntelui, tot datorită hărniciei sale o avea! Că, mai întâi fusese vrednic ucenic pe la bacii mai avuţi şi mai cu meşteşug în creşterea oilor şi-a caprelor. Apoi, unul din ei, ce-i cunoscuse bine tatăl (era orfan Stănilă, de mic copil!), văzând hărnicia flăcăului, se îndurase să-i dea, ca îndoită răsplată, vreo zece oi şi un berbec de prăsilă. Şi uite-aşa, în vreo cinci ani, reuşise Stănilă să-şi tot crească turma, de-şi număra acum oile până pe la mai bine de jumătatea sutei…

Fireşte, a crescut şi flăcăul – legat bine la trup şi tare mândru la chip, de se uitau mai toate fetele cu drag după el. Numai că Stănilă, cum vă spusei, era tare sfios şi învăţat doar cu munca. De-aceea, nici nu-i trecea prin cap să se uite baremi o dată, mai de aproape, la vreuna din catrinţele şi iile cu miros de busuioc pe lângă care trecea duminica, când cobora uneori din munte.

Numai că, într-o zi, chiar pe munte, trecu spre turma tatălui ei o codană ochioasă şi frumos sprâncenată, ce avea un mers legănat, tocmai bun să-i facă şi mai mlădios boiul (adică trupul). Şi-atunci, pe sărmanul Stănilă parcă l-a lovit cineva cu bâta în coşul pieptului. Ce mai: pe loc i-a pierit răsuflarea şi inima a început să-i bată darabana taman după călcătura cea sprintenă a fetei – tâc, tâc, tâc, tâc…

A făcut el ce-a făcut şi – cum parcă îi trecuse acum şi sfiala! – nu s-a lăsat până nu a ieşit fetei în cale, la întoarcere. Ba a mai şi însoţit-o o bună bucată de vreme, de era să coboare muntele de tot, uitând de oi… Şi-apoi, fiindcă şi fetei îi căzuse drag flăcăul, începu Maria (c-aşa se numea codana) să vină-n toată săptămâna la taică-său! Iar apoi, după ce au coborât oile la iernat, cei doi s-au tot văzut pe la hore şi şezători, de băgaseră şi alţii de seamă dragostea lor.

Curată şi puternică le era iubirea, dar hapsân şi negru la suflet se făcuse tatăl Mariei, care ajunsese a fi cel mai avut cioban din sat. Şi, fiind el lacom după oi, pământ şi bănet, de mult plănuise s-o mărite pe Maria cu un văduvoi bogat, ca să-şi sporească şi mai mult averile. Aşa că, atunci când a aflat de iubirea dintre fiica sa şi „sărăntocul” de Stănilă, gaz să fi turnat careva peste el şi tot nu s-ar fi aprins atât de tare!

Şi-a chemat îndată fiica şi, cum Maria nu vroia nici în ruptul capului să uite de Stănilă, cum îi cerea tătâne-său, era cât pe ce, de furie, să-şi calce, blestematul, fata-n picioare… A sărit şi nevastă-sa, de i-a scos copila din mâini, dar zgripţuroiul a fost de neînduplecat. A ţinut-o pe Maria zăvorâtă în casă preţ de câteva săptămâni, iar apoi, chiar după Sfânta Bobotează, a şi pus-o, mai mult moartă decât vie, să se mărite cu văduvoiul menit de el.

Cât despre nefericitul Stănilă, ce să mai povestim?  A suferit şi a tot suferit flăcăul, sperând ca, într-o bună zi, să se înmoaie inima cea de piatră a hapsânului, dând binecuvântare iubirii dintre el şi Maria. Când şi ultima speranţă i s-a topit, în chiar miezul iernii a urcat încet-încet, cuprins de o mare sfârşeală, şi, ajuns sus, deasupra peretelui de stânci care de-atunci îi poartă numele, s-a încredinţat cu totul hăului…

 

Cilu-Cilihoiul

Pe meleagul străjuit de Moş Ceahlău şi udat de Mama Bistriţa, trăia în timpurile de demult un viteaz ce-a fost şi căpetenia oamenilor din această parte a ţării. Ca semn al puterii avea un toiag, dar mândreţea lui şi a nevestei sale era o minunăţie de băiat, pe care îl numiseră Cilu. Au tot trăit ei aşa multă vreme, veseli şi liniştiţi, dar iată că, năvălind nişte tătari pe acolo, să prade casele şi să ia copii în robie, a murit şi tatăl lui Cilu, răpus de sabia unui vrăjmaş.

Şi-apoi, n-a fost să fie singura pacoste căzută pe capul flăcăului, rămas orfan şi, fireşte, urmaş de mare căpetenie. A dat, iaca, peste toată Valea Bistriţei – până hăt, departe -, şi o secetă grozavă, mai cumplită parcă şi decât năvălirea tătarilor din ajun. Într-atât pieriseră apele şi se tot pârjolea pământul, încât nu mai aveau bieţii oamenii şi sărmanele animale, din ogrăzi şi păduri, nici ce mânca şi nici ce mai bea.

Cilu se uita abătut la cerul dogoritor, la toiagul de căpetenie şi la prăpădul din jur, dar nici că putea găsi leac nemiloasei urgii. Într-o zi porni însă la drum, cu gând să găsească pe undeva, printre munţi, niscai ierburi şi poame cu care să-i hrănească baremi pe copii şi bătrâni. Tot mergând el aşa, sprijinindu-se vârtos în toiag, că era sleit de puteri, s-a afundat în nişte văi prăpăstioase. Deodată, se trezi mângâiat pe obraz de-o floare zbu­rătoare, care apoi prinse şi a vorbi! Aşa află că are în faţă chiar vrăjita floare de omag, rar menită a se arată oamenilor.

– Aşează-mă pe creştetul tău – îi spuse floarea – şi am să te ajut să fii de folos tuturor! Auzind Chilu una ca asta, iute aşează fragedul coif pe cap şi… pe dată simţi că pluteşte. Scăpase şi toiagul din mâini, fiindcă acestea deveniseră aripi! Era pasăre, era vultur, şi zbura mai sus chiar şi decât înălţimile Ceahlăului!… Începuseră a-l vedea şi oamenii, pe care se grăbi să-i salute strigând: Cilu-Chiau, Chiau-Cilu…

– Zboară, Cilu-Cilihoiul (adică Cilu-Vulturul) şi ţine minte că poţi să aduci ploaie. Peste un an, voi veni să te prefac iar în om – aşa mai grăi floarea şi dispăru.

Rămas singur pe necuprinsul cerului, Cilu a şi prins a căuta cu ochii săi vultureşti norii de ploaie. I-a zărit departe, departe, dar îndată a ajuns lângă ei şi a prins a-i mâna, ba lovindu-i cu ciocul puternic, ba făcându-le vânt cu largile aripi. Şi uite-aşa, după o zi şi-o noapte de trudă, iată-l cu norii deasupra Ceahlăului şi a meleagului din jur. Mai lovi de câteva ori norii cu ciocul şi aceştia, cu preludiu bubuitor de tunete, prinseră a slobozi apa binefăcătoare.

Fericiţi, oamenii ieşiră prin curţi şi pe uliţe, să soarbă cu tot corpul apa binefăcătoare: – Iată, ne-adus Cilihoiul ploaia! Şi strigau către cer: Cilu-Cilihoiul! Iar el, zburând încă deasupra norilor, le striga bucuros numele său: Chiau-Chiau… Cilu… Chiau, Cilu… Încet-încet, tot pământul cel uscat şi crăpat a prins a fi iarăşi bogat în roade, iar Cilu se tot rotea în văzduh, vesel că oamenii nu l-au uitat şi-l salută mereu, strigându-l pe noul său nume: Cilu-Cilihoiul!

Ar fi vrut el să coboare uneori aproape de ei, să se aşeze şi-n bătătura casei unde trăia mama lui, dar îi fusese juruit de floarea cea de omag să nu mai poposească vreodată cu picioarele pe ţărână, ci doar pe stânci. De aceea şi este, sus în Ceahlău, locul numit încă de pe atunci “Tabăra Vulturului”.

Aşa a trecut anul şi floarea l-a căutat să-l prefacă iarăşi în om, dar Chilu… nici c-a mai vrut! De va fi căpetenie, cine-i va mai ajuta pe oameni la vreme de secetă? – gândi el. Mai bine rămân să le veghez viaţa de-aici, din Ceahlău, că jos, pe pământ, se vor găsi şi alţi voinici vrednici să îi conducă pe toţi, la bine şi greu!…

 

Ștefan cel Mare în Ceahlău

În vara lui 1476, când s-a dat în ţinutul Neamţ bătălia de la Războieni, intraseră turcii în ţară ca puhoiul sau norul de lăcuste… Şi de erau aşa de mulţi, deşi s-au clătinat la început sub loviturilor oştenilor lui Ştefan, iată că, până spre seară, au prins turcii a-i copleşi pe moldoveni. A dat atunci poruncă Vodă să se risipească toţi pe sub perdeaua nopţii, luând calea pădurilor şi-a satelor din munţi. El însuşi, văzându-se înfrânt de astă-dată, s-a retras înspre Cetatea Neamţ. Acolo însă mama lui i-a amintit că lucrul cel mai cu primejdie ar fi să stea în loc închis, unde duşmanul poate lovi şi asalta mereu, din toate părţile: – Aleargă-n munţi şi strânge altă oaste, că doar astfel vei birui!…

Şi uite-aşa, luându-şi doi însoţitori, a pornit Ştefan, cale de-o zi, înspre Ceahlău, prin codrii căruia hălăduise de multe ori la vânătoare… Iar de-a ajuns pe la hotarul de apus al moşiei Hangu, nu prea departe deci de poalele Muntelui Sfânt, au şi făcut popas într-o poiană, lăsând caii să pască şi să se adape. Ei, bine, în noaptea aceea au dormit ei cum au dormit, iar de mâncat… s-au ospătat doar cu răbdări prăjite! A doua zi însă le-a fost cu spor şi vânătoarea şi truda pentru ridicarea unui adăpost, croit din lemn şi bolovani – că deh, asta o ştiu mai toţi oştenii!…

Pe când îşi terminau ei munculiţa, iată că, nişte ciobani, tot auzind larma făcută de trosnetul lemnelor şi vocile străine, ba mai văzând şi fum gros (de la buştenii ce-i ardeau la căpătâie, să fie trainici), au şi intrat la bănuieli. Aşa că, se furişează ei până aproape de poiană şi… sar cu bâtele asupra celor trei – că, uitai să spun, Ştefan avea pe el un strai obişnuit! S-au lămurit degrabă ciobanii cine erau „furii” (adică hoţii) din poiană şi, de cum au aflat of-ul domnitorului, s-au şi însufleţit: – Păi, de ai nevoie de oşteni să pui pe fugă osmanlâii, iaca, Măria Ta, vom mai lăsa şi noi turmele în sama muierilor şi a copiilor, ş-om merge după tine…

Ba, mai mult, cu toţii s-au şi prins degrabă, prin chiar voinţa lor, să dea câte o raită fiecare prin satele din jur şi stânele din munte, s-aducă pâlcuri de flăcăi şi de bărbaţi, taman buni pentru oaste. Şi, dacă au plecat ciobanii după alţi fârtaţi, iaca, nici Ştefan şi cei doi oşteni n-au stat cu mâinile în sân. Ştefan Vodă a pornit să urce în Ceahlău, la unul din sihaştrii cei bătrâni de lângă Toaca, să ceară sfat şi ajutor în ale rugăciunii. Slujitorii, cu oameni din împrejurimi, au prins a face alte colibiţe (colibe mici) de adăpost, pentru odihna celor care aveau să vină, aduşi de ciobani.

Mergând ba călare, ba la pas, cu calul de dârlog, iată c-a ajuns Vodă Ştefan la chilia pustnicului, care trecuse binişor suta de ani. A început Ştefan să-şi descarce tot năduful inimii, iar pustnicul a spus:

– Să ştii, Măria Ta, că de aici, de sus, prin rugăciune suntem mai aproape nu doar de cer, ci chiar şi de pământ. Ştiu bine câte pătimeşti şi cât prăpăd aduc acum vrăjmaşii… Dar nu te-nfricoşa şi nu deznădăjdui, că mare ţi-i credinţa şi mult vitează inima! Iaca, ia şi iconiţa asta a Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, du-o mereu cu tine în războaie şi – ai să vezi – vei izbândi din nou!…

A coborât Vodă din munte cu inima uşoară şi-ncrâncenare doar în minte, tot plănuind cum să zdrobească puhoiul mânat de însuşi Mahomed Cuceritorul, sultanul ce speriase întreaga lume creştină trecând prin foc şi sabie Constantinopolul. S-a luminat Ştefan la faţă văzând că-n locul ce i-au zis de-atunci „La colibiţe” se adunaseră mai toţi cei dornici să-l urmeze. Aşa că, zăbovind doar încă vreo trei zile, ca să ajungă chiar şi cei porniţi din părţile Sucevei, a dat poruncă voievodul să se-nşire toţi, gata de drum, şi au pornit, cu el în frunte, asupra turcilor aflaţi la pradă-n ţară.

Şi iar, cu voia Domnului, au biruit Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi bravii săi oşteni, din satele Ceahlăului şi multe alte împrejurimi…

 

Ceahlăul descris de Alexandru Vlahuță – România pitorească

Urcăm un tăpşan întunecat de brazi şi ieşim în luminiş, în larga fâneaţă de pe poalele Ceahlăului, la schitul Durău. Toaca răsună limpede în pacea cuprinsului. Soarele scapătă spre asfinţit. Pete de aur se aprind pe coamele codrilor. Şuietele izvoarelor s-aud bolborosind, ca nişte glasuri pe sub pământ. Măreţ, fantastic se ridică-n faţa noastră, ca un dom⁵⁸ uriaş, Pionul — bătrânul rege al Carpaţilor Moldovii.

Pornim, şir lung de călăreţi, pe cărarea ce taie la deal poiana schitului. Turlele Ceahlăului stau îmbrobodite-n ceaţă. Şi-i linişte, o linişte sfântă, care face să te crezi pe alt tărâm. Miresme dulci plutesc în aerul răcoros al dimineţii. De pe zarea colnicului o luăm la stânga şi intrăm în pădure. Cale de-un ceas, până la “Fântâna Măcărescului”, urcuşul e trăgănat, şi strunga ce spintecă desişul pare-o alee. Din deal de fântână se dezvăleşte din codru un tăpşan verde, de pe care privirile scapă în zarişte largă — vezi în depărtare şerpuirile Bistriţii, şi satele împrăştiete pe poalele măgurilor; la apus, “Pietrele Roşii” par ruinile unui castel, la miazănoapte, munţii Călimanului îşi rotunjesc spinările goale, fumurii, pe bolta albastră a cerului. Deasupra noastră, Ceahlăul iese din neguri, soarele pune hlămizi de argint pe umerii stâncilor. Cărarea urcă-n cotituri prin beznă de codru, brazi lungi, doborâţi de bătrâneţe, zac pe pat de cetină, acoperiţi de muşchi; unii, în picioare, putreziţi, întind braţe negre, schiloade, cerşind parcă ajutor de la tovarăşii care îi încunjoară voinici, zvelţi, plini de viaţă. De pe Curmătura Arşiţii se deschide iarăşi privelişte largă spre munţi. Jos, sub brădişul atârnat de ţancuri, se vede schitul Durăului, cuibărit ca în fundul unei prăpăstii. Înaintăm pe podişul descoperit, lăsând în stânga turma de stane albe — “Caprele”, c-o mogâldeaţă mai răsărită-n mijlocul lor — “Ciobanul”, şi din dreapta, “Scaunele” — o stâncă-naltă, singuratică, tăiată-n muchi regulate. Din nou ne adâncim în pădure, caii mărunţi şi inimoşi se grapşină⁵⁹ pe scări de bolovani, ne plecăm pe sub scobitura “Malului pestriţ”, un părete zidit din pietre rotunde, albe, vinete, roşietice; înaintea noastră lumina începe să se cearnă prin rariştea de brazi, mai urcăm un pripor, şi iată-ne sus, pe zarea Ceahlăului. Din jnepenii culcaţi de vânturi se înalţă de pretutindeni stânci uriaşe, ale căror forme ciudate au toate nume şi înţelesuri potrivite în închipuirea poporului: Dochia, Tabăra Vulturilor, Turnu Sihastrului, Căciula Dorobanţului, Masa Ciobanului, de unde ai cea mai frumoasă vedere pe Valea Bistriţii, Gardul Stânelor, ridicat pe pragul unei prăpăstii înfiorătoare, şi-n mijlocul acestei salbe de stânci se-nalţă Panaghia, un sul măreţ de piatră, scrijelat de ploi, înfipt ca un corn în creştetul pleşuv al Ceahlăului. Soarele e la nămiezi. În depărtări, o pulbere albastră pluteşte peste talazuri de codri. Spre răsărit, în limpezişul cerului, se vede luna ca o secere de argint. Trecem, printre jnepeni, lunga tarniţă ce-ndoaie culmea de la Toacă până-n măgura Lespezilor şi ne lăsăm la Fântâna Rece. Aici ne odihnim pe muşuroaiele de iarbă din preajma şipotului, a cărui apă te taie la dinţi, atâta-i de rece. În faţa noastră se deschide în coasta muntelui o adâncă spintecătură, care se aseamănă foarte mult cu Valea Cerbului din Bucegi. De-aici încolo nu mai e cărare; lumea, de obicei, se întoarce la Durău tot pe unde a venit. Pe noi însă ne momeşte farmecul necunoscutului şi, deşi nici unul din ţăranii cu care am venit nu se-nduplecă să ne întovărăşească, trimitem caii îndărăt şi încercăm, într-un noroc, o nouă scoborâre de pe Ceahlău. E ora două după prânz. Cerul e senin, şi în tot cuprinsul e o lumină şi o tăcere ca-n vis. Mergem înainte pe podina descoperită ce ţine zarea din movila de lespezi, pe la spatele cişmelei, şi ne lăsăm pe vale în codrul brăcuit de sub Piciorul şchiopului. Printre copaci trântiţi, printre hârtoape şi bolovani, scoborâm mereu, ca-n adâncul unei prăpăstii. Pe ferestruiele ce se deschid în coperişul de ramuri ne uităm în sus la stanele albe de pe vârful Ceahlăului: ele-s călăuza noastră. Peste două ceasuri începem s-auzim, tot mai desluşit, tot mai aproape, freamătul sălbatecelor ape. Treptat, valea se-ngustează. Din stânga se repede pe crăpătura unui zid de piatră un izvoraş, lungă şuviţă de argint, ce cade făcându-se pulbere la picioarele noastre. Dar de unde vine-atâta vuiet?… Ne-ntoarcem privirile la dreapta şi rămânem uimiţi. O pânză lată de apă, albă ca laptele, desfăşurându-se ca de pe un sul, s-aruncă de la o înălţime ameţitoare într-o copcă de piatră, care o prinde la vreo zece metri mai sus de albie, ş-apoi o toarnă-n jos, răsfirând-o ca o coadă de păun, peste pieptul rotund al unei stânci. De la Duruitoarea ne lăsăm pe matca pârăului, şi după două ceasuri ieşim, printr-o rarişte de mesteacăni, în cărarea bătută ce taie poienile Slatinei. Pe-nnoptate sosim la Durău, unde lumea-ncepuse a se nelinişti de întârzierea noastră.

 

Vara – George Coșbuc

Priveam fără de ţintă-n sus –
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.

Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ –
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină –
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!