Cetatea Neamțului – George Coșbuc

Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar citesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care Neamţul se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti, îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau,
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chiseliţa să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: Eşti nebun!
Altul: Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt? Ba, parcă leşii,
Vin încoace. Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul.

Leşi erau. Sobiesky-vodă
Rătăci p-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.

Şi plecau fără merinde
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina.
Şi-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe-aici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete în gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate.
Ştefan vodă… El mi-ar da!
Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa.
Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să înghită-n sec.
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: Dobre ciolovec!
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.

Şi bum-bum apoi cu tunul,
Fir-ar ei de râs, poleci!
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai departe, tu, Berheci,
Că ni-l sparg cu-mpuşcătura
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.

Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi ei:
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiul încins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.

Şi-au bătut o săptămână
Leşii-n zid; dar zidul, prost,
Sta pe loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână
C-un pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De a-l pofti la ei la masă,
Şi flămând vai, ce mai spui
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.

Hai şi descuiaţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că pierim?
Poate-o ploaie să ne-apuce…
Nu ştim drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
Măi, poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă,
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie.
Leşii, n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vreo zece şchiopi,
Onofrei ridică tonul:
Un doi, un! Şi staţi, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate
Strigă rex: Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?
Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, pieriră doi.
Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii? Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti.
Domnul unde-i? E-n Suceava.
Dar poporul? La Plăieşti.
Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Ăştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă,
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!

Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate! Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.
Una-i ştirbă, şi-alta goală;
Nici o pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă!
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentru-un pol şi două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână.

Şi-aprinzând chibritu-n pripă,
Mulţumit privea la fum.
Onofrei, să-mi spui acum,
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc aşa! mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă… hai, şi nu-i deşartă?
O văzui numaidecât
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş şi pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace
Ş-usturoi, măria-ta.
Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui i place…
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?

Şi apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe rex, cu toţii rup,
Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi citesc ce-a scris Neculcea.

(1896)

 

Cetatea Neamț descrisă de Alexandru Vlahuță-România pitorească

Dăm iarăşi în şoseaua ce trece prin dumbrava de stejari şi de la Coverga, ne lăsăm la dreapta pe valea Nemţişorului în satul Vînători şi ne oprim pe prundul Ozanei, sub malul rîpos, înalt, pe fruntea căruia stă, ca o coroană, fantastica ruină a Cetăţii Neamţului. Urcăm pe jos prin strîmtoarea uscată, spartă de puhoaie, cărarea ce taie păretele din stînga, şi-ntr-un sfert de oră sîntem deasupra, la „porţile cetăţii”. Se văd încă urmele şanţului de apărare ce ocolea zidurile pe dinafară. între cei patru stîlpi de la intrare se întindea ziua, peste şanţ, un pod „de piele de bivol”, noaptea se strîngea şi rămînea castelul încins cu un brîu de apă. Deasupra porţii şi pe la colţuri se ridicau turnuri înalte, cu ferestruici înguste, pe care cătau în vale ochii sîneţelor străjerilor. Trufaşa clădire-şi rînduia încăperile în patru aripi mari, lăsînd între ele o curte, în mijlocul curţii o bisericuţă, din altarul căreia pornea pe sub pămînt tainiţa scăpării, o hrubă boltită, ce răspundea departe, afară din cetate. Puternic înfipt în creştetul unui grind stîncos, avînd în spate întunecime de codru, în faţă prăpastie sub metereze-înalte, şi vedere largă pe toată valea, cuibul acesta de vulturi, cum îl numesc legendele, a înfruntat adesea c-o mînă de voinici oştiri năvălitoare, şi-n şase veacuri de nepătată mîndrie, o singură dată s-a deschis porţile fără luptă, ş-atuncea nu unui cuceritor străin, ci falnicului domn al tuturor românilor — Mihai Viteazul. Pustii şi sparte de vremuri se mai ridică cîteva ziduri peste mormanul de ruini prăbuşite-n curtea cetăţii, pe ai cărei păreţi au strălucit odinioară armurile grele ale cavalerilor de Malta.

Închid ochii şi revăd cetatea întreagă. O pagină sfîntă mi se lămureşte, ca şi cum toate cîte au fost s-ar smulge pentru o clipă din umbrele trecutului ş-ar îmbrăca din nou viaţa de atunci. E noapte şi-i linişte. Deodată, pe vale s-aude un tropot de cal. De sus se deschide-o fereastră şi întreabă doamna: „Cine-i?” „Sint eu, răspunde-un glas ostenit, sînt eu Ştefan, singur, rănit, Tresare sărmana doamnă, i se frînge inima de durere şi de milă, că-i fiul ei cel care-i vorbeşte; şi cugetă că-i româncă şi fiul ei cel mai slăvit voievod al ţării, şi, năbuşindu-şi plînsul ce sta s-o podidească îl rugă frumos să plece îndărăt să buciume-n munţi, să-şi strîngă plăieşii risipiţi şi s-arate duşmanului cum ştiu să moară, cînd nu pot birui, stăpînii şi apărătorii acestui pămînt. Ce popor are în istoria lui o pildă mai mare şi mai înălţătoare de jertfă şi de iubire de patrie?..Îmbărbătat, se-ntoarce Ştefan să-şi reînchege oastea-i sfărîmată. Nici ostenit nu se mai simte, nici rana nu-l mai doare. Din nou se strîng arcaşii în jurul viteazului, şi, pe cînd turcii îşi socotesc pleanul, ca un stol de vulturi se lasă asupra lor, un vuiet de moarte înfioară valea, şi cerul se întunecă tot de atîta grozăvie. E a şaptea noapte de cînd domniţele se roagă-n genunchi, le picură lacrimile pe covor, şi chipurile lor par umbre sub slaba licărire a candelei. Se roagă nedormite, mama pentru fecior, soţia pentru soţ, şi amindouă pentru ţară. Şi iată că de pe luncă un freamăt se ridică în tăcerea nopţii. Tot mai aproape, tot mai lămurit s-aud sunete de corn şi cîntece de biruinţă şi tunete de glasuri s-aud strigînd: „Trăiască Ştefan!” Ca de-un vis frumos se-nviorează domniţele, şi scoală pruncii din somn, şi-şi umplu mîinile cu flori, ş-aleargă la poartă, şi plîng de bucurie primind în braţele lor fragede pe marele Ştefan, lumina, mîndria, odorul sufletului lor. Cu ce drag îl strîng la piept şi cum se uită la faţa lui senină, în ochii lui mari şi frumoşi, cum nu se-ncred că-1 văd, şi, neputînd spune o vorbă, îi sărută fruntea, mîinile, colbul de pe haine. Tîrziu se sting lumînările-n castel. E linişte acum şi fericire-n tot cuprinsul. Şoptesc încă domniţele-n iatac, mărită pare lumina candelei de sub icoane. În odaia de alături doarme ostenit biruitorul, temutul Ştefan, gloria Moldovei.

Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea!? Cînd te gîndeşti c-a fost atîta viaţă aici… inimi care s-au iubit, ochi cari-au plîns, viteji cari şi-au vărsat sîngele pe zidurile acestea! La porţile acestei cetăţi s-a strîns norodul răzvrătit, cerind lui Lăpuşneanu capul lui Moţoc. Pe meterezele ei au stat dîrji în faţa lui Sobieţchi cei 19 plăieşi, luptind c-o oaste-ntreagă, preţuindu-şi fiecare glonţ, ochind în căpetenii şi făcînd pe poloni să creadă că-i o armată-n cetate.

                                                                                                  (1901)

Cetatea Neamțului – Mihail Sadoveanu

Din Tîrgul Neamţului, prin mahalaua liniştită a Ţuţuienilor, ieşim spre Cetăţuie. E o frumoasă zi de vară, cu cer senin, cu văzduh neclintit. Se aude, în tăcerea uliţelor înguste, un timp, vuietul vîrtelniţelor de la o fabrică de ţesături; prin ferestrele negre ale unei case vechi, prin ochiuri de frunzişuri care cresc bogat în jurul zidurilor leproase, fete întind capete cu ochi curioşi şi plini de zîmbet. — Le joacă ochii în cap ca la şarpe… zice tovarăşul meu. După cîţiva paşi se împiedică de un bolovan; şi eu îi răspund cu acelaşi aer filosofic: — Aşa-i cînd mergi înainte şi priveşti Ieşim sub dealul rîpos. O moară cu stăvilarele lăsate, cu lăptocul umflat de apă, tace şi aşteaptă parcă. O moară totdeauna are ceva tainic şi singuratic în infăţişarea ei. Cîteva case răzleţe stau pitite, înfricoşate ai zice, ameninţate într-una de primejdia bolovanilor uriaşi care atîrnă pe coastă. Dealul de piatră sfărîmicioasă totdeauna, la ploi, porneşte şuvoaie care îneacă grădinile acestor gospodari mărginaşi; cu şuvoaiele de apă vin şi şuvoaiele de pietriş măcinat, care acoperă cu solzi albaştri pămîntul. in unele grădini zac stînci prăvălite de sus; unele case abia se zăresc, pe jumătate inmormIntate în pămînt. Şi printre căsuţele acestea, printre creţurile coastei sălbatice şi pustii, prin negrul pădurii care acoperă măgura, se zăreşte trista rămăşiţă a cetăţii Neamţului. Stă neclintită în moartea ei, îşi zugrăveşte lămurit colţurile rupte pe pînza limpede a cerului. Tîrgul a pătruns într-acolo în locurile odinioară goale; s-au primenit multe rînduri de căsuţe sărmane; acu trec gîşte şi godaci pe şuşăniţa de drum rupt de cursul apelor; oameni cu nevoile lor, cu pălării pe ochi, se duc, vin; şi alţii, mulţi, foarte mulţi, dorm sub brazda pe care o călcăm, mulţi luptători ai vremurilor neguroase; şi prezentul cu lucruri mici va intra în marele mormînt al trecutului, — cetatea însă nu va intra. Dintrodată se înalţă în cer, „acoperită cu fulgere îngrădită cu pustiu”, neagră, bătută de furtuni, de ploi, de trăznete, dintrodată ca o fantomă încremenită apare, rămîne, pe vîrful coastei goale. Ştiu că odată era întreagă, dar mie îmi pare acuma, cînd o văd, că aşa cum e a trecut prin veacuri, aşa, ruină bătrînă, aşa, schelet uriaş în şuierul înălţimilor, în visul mohorît al legendelor.

Suim coasta pe un drumeag rîpos. Întîi trecem prin pădure, prin albia seacă a unui şuvoi. De o parte şi de alta, pe maluri, buchete mari, galbene, de sînziene atîrnă şi miroase dulce în pacea locului. Cu cît suim, cu atît copacii se răresc. Trecem numai prin tufişuri, călcăm iarba verde, prin care înroşesc ici-colo fragi; frunza măcieşilor sticleşte la soare, un stol de vrăbii face gălăgie undeva, nevăzut, în frunzişul bogat al coastei. Şi zidurile înnegrite ale cetăţii se arată, ziduri şi stîlpi uriaşi, în mijlocul cărora zac urmele vieţii trecute sub sfărimăturile molozului, a pietrei, sub prăvăliri de bucăţi întregi de ziduri, sub pămîntul pe care vremea l-a clădit deasupra. Un om ne-a întovărăşit, pe mine şi pe prietinul meu, pînă sus, ne-a călăuzit tăcut, ne-a cules un mănunchi de fragi, s-a oprit liniştit cînd ne-am oprit şi noi. Se uită şi el cu mîhnire la risipirea aceasta, apoi îşi ridică spre noi ochii. işi duce mîna dreaptă prin barba scurtă, căruntă, parcă se gîndeşte şi i se îmblînzesc privirile. — Iaca, vedeţi dumneavoastră, aşa s-a stricat, s-a dus; acu nu se mai cunoaşte nimic… Da’ tot vin boierii, vara, pe aici… Mai petrec, mai rîd, se mai uită cu ochianul… De-aici, de sus se vede pînă hăt-departe…

Se vedea, în adevăr, prin spărturi întîi, apoi de pe creasta zidului, şi fără ochiană toată cîmpia dreaptă a Ozanei şi Nemţişorului, cu scînteierile de apă lină, cu pîlcuri de sălcii neclintite, cu mişcarea mută a oamenilor singuratici, mici, pierduţi în întinderea mare; se vedeau şi pădurile depărtării, şi munţii, în negură, desfăşurîndu-se trepte-trepte pînă în fund; se vede, după uşoare sclipiri, se bănuia mai curînd, ş-o mănăstire, acolo, departe, în zare, sub streşina cerului.

— Acolo-i mănăstirea Văraticului… zise românul.

Din pămîntul adunat printre risipiturile zidurilor, au crescut cîţiva cireşi, fructe coapte lucesc în soare.

Badea Ilie se ia după privirile noastre:

— Aici au scăpat din plisc stăncile cireşe furate… Iaca, acum cresc copaci… He! altă viaţă va fi fost altădată pe aici… Am auzit şi eu că erau acolo case domneşti, şi biserică, — da’ acu nu se mai cunoaşte nimica… Şi se zice că aici, în mijloc, o fîntînă, da’ adîncă tare trebuie să fi fost… Te coborai cu ciutura pînă la jumătate, şi de acolo puteai intra într-o hrubă, care răspundea acolo, în fîntînă, — şi prin hruba aceea mergeai, mergeai, şi ieşeai la capătul muntelui, de ceea parte, în pădure, spre Oglinzi… Aceea era pentru vremurile grele… Trebuie să fie bogăţii multe aici sub pămînt, — dar cine ştie parcă pe unde să intre? Cine ştie prin ce loc e capătul hrubei!..

Prietenul meu aruncă şi el puţină sămînţă de vorbă:

— Aici, moşule, era adăpost la vremuri cumplite… Veneau aicea cu plăieşii, — şi prin rîpa asta să fi fost oaste cît de multă de păgîni, n-avea ce face… Aici şi Ştefan-cel-Mare a fost…

— Da, răspunde badea Ilie; spunea şi feciorul-meu… Eu am un fecior care a învăţat la şcoală… Ş-apoi el mai multe decît mine ştie, pesemne că le ceteşte prin cărţi care au rămas de pe atuncea… Ş-apoi zice că maică-sa s-a ascuns aici, şi cu domniţa lui… Şi domniţa şedea aici la fereastra asta, plîngea şi-1 aştepta, şi el a venit pe colea, prin rîpă, Ştefan-vodă… A venit să-şi vadă nevasta şi pe urmă s-a dus iar la bătălie…

— Da’ nu-ţi spunea băietul că nu i-a dat drumul maică-sa?

— Spunea, — dar acestea-s vorbe… Cum să nu-i deie drumul?… că doar era mai mare, era domnitor!

Noi priveam în juru-ne, cercetam cu ochii colţurile acelea scumpe. Se cunoşteau, în colturile răsăritului, urmele bisericii; treptele de piatră se zăreau prin spărturile zidului. Dincolo, din păretele de miazăzi, or fi fost odăile de locuit. A rămas încă pe zid var, şi pe var se cunosc urmele fumului sobelor; urme de viaţă se cunosc; cu cît priveam mai bine cu atît vedeam că cetatea aceasta n-a fost de multă vreme dărîmată. Despre acest lucru părea a şti ceva şi badea Ilie.

— Cum să nu ştiu? am apucat şi eu pe un boier, unul Belibou; avea a-şi face un han: curţile cele vechi zicea că nu mai sînt la nzodă. Şi a început a căra piatră de-aici, de la cetate.

Dărîmau zidurile aici, şi pietrarii zideau în tîrg han şi curţi Nu zicea nimeni nimic. Ce să zică? Boierul, boier mare, — ce să-i faci? Cum să te pui cu dînsul? — Pînă ce a dat Dumnezeu şi s-a sculat alt boier, care acu era sărac şi umbla aşa bezmetic; îi zicea Alexandru Nebunu! S-a sculat, şi pe jos a pornit la Iaşi, la Domnie… Mînca pîne şi bea apă la şipote la marginea drumului… Şi pînă ce n-a răzbit la vodă nu s-a lăsat. Pe atunci era domnitor la Iaşi Grigore-vodă cel Frumos… Ş-apoi să spuie părintele Enăchescu de la noi din Ţuţuieni, că el mai bine spune… A zis boierul acela, Alexandru Nebunu, cătră vodă: — Măria ta! păcat să se dărîme cetăţile bătrineşti, şi să-şi facă nevrednicii de azi crîşme din ele! Ş-a căzut în genunchi. Şi cînd s-a întors Nebunu la cei cuminţi avea hîrtie la mînă de la Domnie către isprăvnicie… Şi s-a infăţişat la ispravnic şi a zis:         — Uite porunca să iasă oamenii din toate satele dimprejurul cetăţii cu cîte trei nuiele şi cu cîte un par, şi să îngrădească cetatea! Şi de azi înainte piatră de zidit crîşme şi curţi boiereşti să nu se mai ridice… Cine nu ascultă, rău va pătimi. — Au ieşit oamenii cu nuiele şi cu pari ş-au îngrădit cetatea, — dar pe urmă au venit vremuri nouă… şi s-a stricat gardul… Zice că acu s-a rînduit un păzitor, da’ de ştiut nu-1 ştiu. Poate va fi fiind unul venit nu ştiu din ce pustii locuri: porneşte .intr-acoace, prin tîrg, şi întreabă de drum — şi la urmă se opreşte Zice că are leafă… Au şi alţii leafă, n-are numai el… Soarele scăpăta spre munţi, la asfinţit, şi umezeala ruinelor creştea, ni se ridica prin picioare; un fior uşor trecea prin zidurile ruinate, clătina copacii a căror sămînţă o aduseseră vînturile întîmplării şi buruienile crescute în dărîmături. Un iz slab, amestecat cu mirosul desişurilor din preajmă, ne învăluia; mireasmă ca de flori vechi a mormîntului fără cruce, fără lacrimi, fără amintire…

(1908)

Muma lui Ștefan cel Mare – Dimitrie Bolintineanu

I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
– „Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
– „Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţară mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

 

Sobieschi și românii – Costache Negruzzi

Pe drumul ce duce catra Cetatea Neamţu, pe la sfîrşitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergînd. Dupa un trup de lancieri ce deschidea marşa, urmau douasprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceata de ofiţeri calari în fruntea carora erau trei; unul în floarea vîrstei, posomorît, gînditor, necajit, şi doi mai batrîni. Tustrei în haine poloneze. În sfîrşit venea duiumul oştei: trasuri, bagaje, pedestraşi, şleahta pospolita, amestecaţi, în neregula, cu steagurile strînse, cu capul plecat, cu armele rasturnate, cu întristarea pe faţa şi cu durerea în inima. Nu se auzea nici surla, nici doba, numai tropotul cailor şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru ca de zece zile caii n-au ros decat coaja copacilor, şi oamenii s-au hranit numai cu poame.
Şi însa aceasta oaste, în stare aşa ticaloasa e ceea ce a îngiosit de atatea ori trufia Semilunii, iar acei trei fruntaşi ofiţeri sunt hatmanii Iablonovski şi Potoţki, şi cel din mijlocul lor însuşi Ion Sobieţki, regele Poloniei.

Şi cum sa nu fie suparat şi necajit vestitul rege? El, Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinataţii, mantuitorul Vienii, sa fie nevoit pentru a doua oara a da pas turcilor, a se trage dinaintea tatarilor şi a moldovenilor; a-şi privi oastea ticaloşita de lipsa merindelor, horopsita de duşmanii carii îl urmeaza mişeleşte, fara a îndrazni sa-şi deie pept faţiş cu el, şi fac prada tot ce cade, tot ce ramane pe urma; a nu întampina în drumul sau decat o fioroasa pustietate!
Cum am zis, mergea încet şi ganditor. Hatmanii langa dansul pazeau tacere, respectand supararea sa de care şi ei se împartaşeau.

Ce castel e acesta? întreba Sobieţki, cand radicand capul, zari pe spranceana dealului, înalţandu-se trufaşa dinaintea lui, cetaţuia Neamţu. Cu buna seama vrun cuib a talharilor acestor moldoveni!
— La vreme de razboi, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-şi trimete averile lor, raspunse Potoţki.
— Aşa! Sa mergem dar sa-l luam. Oh! voi sa-mi razbun pre Cantemir care ma înşala şi ma facu sa perd ataţa viteji!
— Eu aş zice sa lasam cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi sa ne urmam drumul înainte. Avem tunuri de camp, nu de asalt.
— Ba, pre numele patronului meu! Nu va zice lumea ca o cetate s-a aratat dinaintea lui Sobieţki fara a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu manile.
— Numele mariei tale e destul tun, zise Potoţki.
Trufia polonului magulindu-se de aceasta groasa linguşire, faţa i se însenina la ideea unei izbanzi atat de lesnicioase şi îndata dete porunca sa se înşire oastea catra cetate.

În cetaţuie se afla optsprezece plaieşi, trimişi de ispravnicul de Neamţ pentru strajuire, în lipsa garnizoanei, care era la Falcii pe langa domnul Cantemir, unde tabarase armia turceasca. Cu cateva ceasuri mai nainte sosise înca un tanar plaieş, al carui cal asudat paştea înşeuat troscotul ce creştea pe langa ziduri.
— Mai bea o duşca, baiete, zise un batran de care se videa ca asculta toţi, şi ne spune ce ai mai vazut la Iaşi?

— Ce sa vad, tata? Blastamaţie! Targul îi în jac. Leşii prada şi dezbraca pe bieţii oameni.
— Ş-apoi zic ca-s creştini!
— Creştini! Au pradat bisericile şi monastirile de odoare. Nu ştiţi înca? S-au dus sa ieie pe sfanta de la Triisfetitele.
— Doamne fereşte! zisera plaieşii facandu-şi cruce.
— Aşa, urma tanarul; eram acolo cand au mers sa ieie racla sfintei, dar calugarul, simţind, au închis poarta, şi n-au vrut sa deschida; atunce…
— Pui de om, calugarul! strigara ascultatorii.
— Atunce craiul lor au poroncit s-aduca tunurile ca sa sparga porţile; dar mai întai au trimis raspuns calugarului, care şedea în clopotniţa, sa deschida, ori face monastirea praf şi pulbere.
— Auzit-aţi acolo lifta cea pagana! Şi ce au facut popa?
— El au raspuns ca nu se aştepta s-auda aşa vorba de la un împarat care se zice creştin, şi ca maria sa îi mare şi puternic, poate sa faca ceea ce zice, daca nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinţii lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a îngropat sub zidurile bisericei, şi apoi lumea va judeca între dansul, atat de slab, şi între maria sa atat de tare. Auzind aceste, leahul s-au facut foc de manie şi dasa acum poronca sa împuşce, cand unul din hatmanii lui i-au zis nu ştiu ce. Cum îmi spuneau oamenii, i-au zis ca nu se cade sa faca aşa lucru, sa strice casa domnului şi alte multe. Îndestul ca l-au înduplecat sa deie pace bisericei.
— Şi ce fac acum leşii la Iaşi?
— Este o saptamana de cand s-au dus, dupa ce au vazut ca nu mai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui în sus, gandind c-or gasi de toate; dar acolea sa videţi. Voda, din lagarul turcilor, cum au auzit de aceasta, au şi pornit dupa danşii un mîrzac c-o mulţime de tatari şi vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întai au trimes pe loc pre capitanul Turculeţ c-o straja de calareţi care, apucand înainte, au scos toţi oamenii de prin sate, au dat pojar fanului şi fanaţelor, au ascuns prin gropi graul şi orzul, şi duşmanul au gasit tot pustiu în drumul sau, încat, agiungînd la Cotnar, nu gasea sa manînce decat poamele copacilor; ba înca au pus prin balţi şi nişte ierburi veninoase de care cum bea, crapa; şi vai de capul lor! Pereau cu sutele şi ei şi caii, iar care ramanea pe urma cadea în manile moldovenilor, carii, fara mai multa judicata, ori îl spanzura, ori îl înţepa.
— Osanda sfintei Paraschevii! zise batranul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate?
— Eu – ştiţi ca m-aţi trimis la Iaşi sa vad ce mai este. Dupa ce s-au dus leşii, m-am luat cat colea pe urma lor pana la Cotnar, unde m-am întalnit cu capitanul Turculeţ, care mi le-au spus; ş-apoi, dupa ce am vazut ca duşmanii şi-au luat drumul spre ţara lor, am apucat de-a dreptul piste codri… Dar oare ce buciuma strajerul?
— Fa-i semn sa se coboare de pe zid şi sa vie încoace.

Nu trecu mult şi plaieşul de straja viind, spuse ca o oaste mare se apropie de cetate. Îndata toţi alergara pe ziduri.

— Leşii sunt! striga tanarul ce venise de curand şi pre care l-am auzit vorbind; şi-au schimbat drumul şi vin aici…
— La porţi, flacai! zise batranul. Încuieţi-le şi gramadiţi bolovani pe ziduri. Aşezaţi-va toţi pe la metereze. Sa nu zica leahul c-au intrat într-o cetate romaneasca ca într-o ţarina pustie.
— Dar noi suntem numai nouasprezece şi asta-i o oaste întreaga, observa unul; cum se…
— Taci mucosule! îl curma batranul. Te temi ca-i peri? Mare paguba! Un mişel mai puţin.
Vanatorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sui pe ziduri.

În vremea aceasta, oastea se apropiase. Regele trimise un ofiţer ca sa vorbeasca cu cei din cetate. Solul veni la poarta. Batranul îl saluta de pe zid.
— Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi?
— Maria sa regele Poloniei, mare duca de Lituania, va face cunoscut ca sa va închinaţi şi sa-i oferiţi cetatea împreuna cu toate averile şi merindele; atunci garnizoana va fi sloboda a ieşi cu arme şi bagaje, fara a i se face nimica, iar cutezand a se împotrivi, cetatea se va cotropi şi garnizoana se va trece subt ascuţitul sabiei.
— Du raspuns mariei sale, zise batranul, ca laude şi îngroziri de aste am mai auzit noi, şi tot nu ne-am spariet. Mai bine maria sa şi-ar cata de drum şi ar da pace unor oameni care nu i-au facut nimica. Cetatea n-avem gand sa i-o dam cu una, cu doua, macar ca nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din puşce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fara sa se mai osteneasca sa vie înuntru.
— Plecaţi-va, zise trimisul, şi nu va puneţi capul în primejdie.
— Nu purta grija de capul nostru, domnule. Gandiţi mai bine la al vostru.
— Înca odata va întreb, va închinaţi ori ba?
— Ba.

Parlamentarul se duse.
Asaltul începu. Tunurile aşezate pe scaune de lemn bateau necontenit cetatea. Plaieşii raspundeau cu gloanţe care nu faceau greş. Fieştecare împuşcatura obora cate unul din vrajmaşi, şi mai ales din ofiţeri, asupra carora erau ţintite flintele lor. Leşii pereau fara a face spor.
În ziua dintai, doi vanatori pierira. A doua zi şi a treia zi mai cazura cinci şi se ranira doi. A patra zi cazu împuşcat însuşi comandantul artileriei leşeşti, dar mai perira trei din moldoveni. Numarul bravilor scadea pe toata ziua. Seara, adunîndu-se pe lînga foc, vazura ca au sfarşit şi muniţiile şi merindele.

— Ce este de facut, tata? întreba tanarul vanator pe batranul care, ranit la un picior, sta întins pe o laviţa.
— Caţi au perit d-ai noştri?
— Zece.
— Şi nu mai avem nici praf, nici merinde?
— Nu.
— Daca-i aşa, apoi mani dimineaţa urca-te pe poarta şi leaga în varful saneţii un ştergar alb; spune ca închinam cetatea, cu tocmala sa ne lesa slobozi sa ieşim şi sa ne ducem unde vom voi.
Aşa se urma. Leşii primira toate condiţiile cerute. Oastea se înşira în doua randuri, lasand prin mijlocul ei loc ca sa treaca garnizoana, şi poarta se deschise.
Atunci, în loc de o straja numeroasa, se vazura ieşind şese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alţi trei ce erau raniţi.

— Ce este aceasta? striga Sobieţki rapezindu-se calare înaintea lor. Ce sunteţi voi?
— Strajerii din cetate, raspunse batranul ranit, din spatele fiului sau.
— Cum! ataţa sunteţi?
— Zece din noi au pierit din mila mariei tale.
— Voi aţi cutezat a va împotrivi mie şi a-mi omorî ataţa viteji? zise regele. O, asta nu se va trece aşa! urma turbat de manie; trebuie o pilda pentru cei asemine voua, şi pilda va fi groaznica şi vrednica de fapta. Nu meritaţi a muri de sabie, ci de ştreang. Spanzuraţii!

Pe loc ostaşii încungiurara pre plaieşi, carii depuind jos raniţii, îşi facura semnul crucei şi, razamandu-se pe saneţe, se uitau cu nepasare la pregatirile ce se faceau pentru moartea lor. Ofiţerii priveau cu înduioşare aceasta scena.

— Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care şedea posomorat şi manios, a arata mariei tale ca aceşti viteji n-au facut decat datoria lor, datorie patriotica şi vrednica de toata lauda, şi ca au avut norocirea a caştiga fagaduinţa marelui Sobieţki ca vor fi slobozi şi nesuparaţi.
— Îţi mulţamesc, vrednice al meu tovaraş de arme, zise Sobieţki ca deşteptat din somn, îţi mulţamesc ca m-ai oprit de a face o fapta defaimata. Ai cuvant; oamenii aceştia s-au purtat vitejeşte. Sa li se deie fiecaruia cate cincizeci de zloţi. Apoi, înturnandu-se catra romani: „Voinicilor, zise, sunteţi slobozi; mergeţi în pace şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri ca aţi avut cinstea a va împotrivi cinci zile regelui de Polonia”.

Îndata se facu loc moldovenilor, carii, luandu-şi raniţii, se îndreptara catra munţi, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porţile deschise, purtand pe zidurile sale urmele boambelor duşmaneşti, ramase singura pe culmea înverzita, ca un mare schelet de uriaş.

 

Povestea Domniței Ruxandra

Domnița Ruxandra, fiica domnitorului Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) a fost obligată de tatăl ei să se mărite cu Timus Hmelnitchi, fiul conducătorilor cazaci. Prințesa s-a resemnat, înțelegând că numai în acest fel își putea salva familia de năvălitori, gestul ei devenind practic un tribut. Nunta a avut loc în 1652, iar 2 ani mai târziu Ruxandra a devenit văduvă, după ce soțul ei a fost ucis în luptă. La numai 23 de ani, mamă a doi copii, s-a retras pe malul Nistrului, în cetatea Rașcov, de unde a refuzat categoric orice alți pețitori.
Dupa ce Vasile Lupu, care fusese luat prizonier la Istanbul, a reusit să scape și să revină în țară, Ruxandra s-a întors la moșia ei, în satul Preutești, la 15 km de Târgu Neamț.

De aici a fost răpită de soldații cazaci și adusă în Cetatea Neamț. Totul a fost posibil în urma trădării boierului Crupenschi, care conducea un grup de mercenari moldoveni, în slujba soldaților polonezi și cazaci. Aici, este ținută prizonieră și este torturată de soldații cazaci ca să le arate locul în care se afla ascunsă averea tatălui ei. În final, domnița cedează și le destăinuie locul comorii. Cazacii iau cei 19.000 de galbeni și o decapitează pe domnită chiar în fața porții Cetății Neamț.

Povestea Ruxandrei l-a inspirat pe Mihail Sadoveanu să creeze romanul istoric “Nunta domniței Ruxandra”. Romanul, fiind unul istoric, povestește înfrângerea domnitorului Vasile Lupu și tributul pe care trebuie să îl plătească frumoasa domniță – căsătoria cu un barbar cazac, un om crud și respingător, mediocru și dornic să devină rege.

Trista poveste a Ruxandrei a stârnit și interesul scriitorilor Niculai Gane și Gavril Luca.

 

Misterele fântânii din Cetatea Neamț

Turiştii care vizitează Cetatea Neamţ nu au cum să nu remarce în interiorul fortăreţei muşatine prezenţa unei fântâni situată chiar în mijlocul curţii medievale.  Aceasta este o fântână legendară despre care se spune că ar fi fost săpată de turcii luaţi ostatici în urma unei bătălii purtate cu oastea lui Ştefan cel Mare. Domnul Moldovei le-a promis otomanilor că, dacă vor săpa și vor ajunge la apă, îi va elibera. Prizonierii au săpat și au găsit apa râului Neamț (căruia i s-a spus și râul Ozana). Astfel ei au fost eliberați.

Dar legenda spune că fântâna acesta nu este o fântână obișnuită, ca oricare alta. Din aceasta pornesc tuneluri care ies la poalele muntelui, în statiunea Oglinzi. Acestea erau folosite de cei din cetate în cazul în care cetatea era cucerită.