Comuna Hangu – descriere

Comuna Hangu, străveche aşezare românească, atestată documentar la 13 februarie 1458, printr-un act emis de Cancelaria domnitorului Ştefan cel Mare, este prezentă pe valea centrală a râului Bistriţa, acolo unde apele dăltuiesc cea mai largă deschidere subcarpatică din Munţii Bistriţei, lângă apele albastre ale lacului de acumulare Izvorul Muntelui-Bicaz, în care se oglindeşte silueta legendară a masivului Ceahlău, care stăpâneşte şi îmbrăţişează, în eternitatea stâncilor, acest ţinut binecuvântat de Dumnezeu şi de o frumuseţe fără seamăn.

Cu casele risipite pe dealuri, unele dintre ele ascunse de uriaşii brazi, care au înţeles dintotdeauna bucuriile şi necazurile acestor oameni, cu ape ce străbat satele de la un capăt la celălalt, purtând cu ele pagini nescrise din istoria acestor locuri, cu săteni harnici şi prietenoşi, ce te întâmpină zâmbind, la orice pas, comuna Hangu este supranumită și ”Colțul de Rai al Văii Bistriței”.

Ținutul Hangului își descoperă frumusețea de o parte și de alta a  Lacului Izvorul Muntelui, pe care hanganii l-au numit ”Lacul de lacrimi” pentru că apele ascund în adâncuri nu doar ruinele celei mai frumoase și mai impresionante biserici de pe Valea Bistriței, căreia hanganii îi spuneau, cu mândrie, ”Catedrala de la Hangu” și urmele frumoaselor gospodării din Gura Hangului, ci și deznădejdea, durerea și întristarea celor nevoiți să plece, să se strămute cu toată agoniseala de o viață, lăsând pradă apelor locurile dragi, pline de amintiri.

Un lac ce oferă  vizitatorilor, prin grija celor ce furnizează servicii turistice în această zonă, posibilități nelimitate de petrecere a timpului liber, de la plimbări cu ambarcațiuni cu vele, până la bărci motorizate, mânuite de adevărați profesioniști. E imposibil să nu-ți dorești să admiri asfințitul pe ”Marea dintre munți”, în apele căreia se reflectă în toate zilele senine, semeția legendară a Ceahlăului, pe care dacii l-au numit și Muntele Sfânt.

Bătrânul Lazăr

Legenda vorbeşte despre năvălirea tătarilor în Hangu. După obiceiul lor au prădat şi au dat foc caselor, bisericilor şi Palatului Cnezilor . Au jefuit şi au luat mulţime de vite, robi, mergând în retragere, cu tot ceea ce au putut lua. Cei mai mulţi locuitori s-au ascuns prin pădurile şi văile munţilor.   Tot legenda ne spune că  hanganii, nu au lăsat nepedepsită acţiunea tătarilor.  Conduşi de bătrânul  Lazăr  au    aşteptat pe tătari  într-un loc de pe Dealul Doamnei numit Palanca. Acolo au închis drumul cu arbori doborâţi, au tăiat copacii înţinându-i atât cât să nu se răstoarne singuri şi-n momentul apariţiei cetei, i-au prăvălit asupra ei nimicind-o. Numai un singur tătar a scăpat pe care un puşcaş l-a doborât  mai sus, spre Călugăreni.   

Amintirea trecerii tătarilor prin regiune se păstrează şi într-o formă anecdotică. Preotul Simion Ungureanu din Secu Buhalniţei povestea lui Constantin Mătasă: „Când au intrat tătarii în Ceahlău au ajuns cu jaful într-un sat din apropiere. Bieţii oameni fugiţi în mare grabă, erau sus în pădurea de pe dealul din apropiere. O nevastă, tot mocoşindu-se cu strânsul şi ascunsul lucrurilor ce i se păreau mai de preţ, a prins-o vremea în casă nemaiputând fugi. Fiind tânără şi frumoasă, tătarul a legat-o de mâini urcând-o pe cal spre a lua calea robiei. Văzând oamenii de pe deal ce se întâmplă, îl strigară îngroziţi pe bărbat, care se găsea pe aproape:

 — Vino repede, măi Ioane, că a luat-o tătarul pe Măriuca.

Ion se uită în vale şi îmbrăţişându-şi mâinile zice într-un târziu, oftând:

— Săracul tătar ! ” (După C. Matasă, Prin Moldova de sub munte, în manuscris aflat la Arhivele Statului Neamţ).

Legenda şi anecdota prezentate mai sus sunt singurele surse locale ce amintesc de prezenţa şi prădăciunile tătarilor în regiunea Hangului. Se pune întrebarea dacă tătarii au ajuns în Hangu, au prădat şi dacă era posibil ca hanganii să poată nimici pe tătari cunoscut fiind faptul că aceştia ( tătarii) erau pricepuţi în arta războiului, aveau experienţa luptelor, fiind folosiţi de turci în războaiele lor cu polonezii , cu nemţii şi cu alte neamuri din Europa şi Asia.

Răspunsul la această întrebare este afirmativ. Prezenţa tătarilor în Hangu este consemnată şi de cronicile vremii. În   timpul războiului austro-turc din 1716 – 1718   toată Moldova, din munţi până la Siret era ocupată de nemţi care jefuiau; lor li se alăturau şi moldoveni, care, nemairăbdând  dările grele impuse de domnitorul Mihai Racoviţă, s-au revoltat.  Au ocupat atunci nemţii şi Ţinutul Neamţului, cu Hangul. Mihai Racoviţă a chemat în ajutor pe tătari care au reuşit să înfrângă „cătanele”. Pentru serviciul adus, tătarii au cerut 10 pungi de bani, ca preţ pentru plecarea lor din ţară, însă Mihai Vodă nu le-a dat aurul cerut, permiţându-le în schimb să prade ţara de dincolo de Siret „că sunt toţi haini, cătane”. Cu acel prilej tătarii au jefuit cumplit şi Ţinutul Neamţului ajungând până sub Ceahlău. Tot Neculce scria : „ Şi de la  Siretiu încolo au şi slobozit ceambuluri a prăda cât au putut cuprinde Ţinutul Neamţului. Şi până-n Hangu şi până-n Ceahlău au agiuns şi au pradat şi s-au întors plini de robi în Buceag.“  (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Minerva, 1982, pag.658).

Bătrânul Lazăr trebuie să fi fost un hangan care a participat la războaiele din vremea aceea: Probabil că a şi condus cetele hanganilor în aceste lupte cum au fost şi cele din 1674. Numele de familie Lazăr exista şi există în Hangu, Catagrafia (recensământul populaţiei) din 1774 . aminteşte pe Ion Lazăr, pe Simeon Lazăr, pe Lăzăroaie, baba. Dacă exista  numele de Lazăr  în 1774, atunci existau şi în 1716 -1717 când au năvălit tătarii în Hangu.

Profesor, Gheorghe Drugă

Comoara de la ALTAN

În vremea când neamuri nomade au năvălit în locurile româneşti, se spune că o ceată a acestor nomazi, cunoscuţi sub numele de pecenegi, a ajuns şi în acest ţinut, stabilindu-şi tabăra într-un loc care astăzi este numit Smizi, nu departe de muntele Altan. Din acest loc plecau în toate părţile şi în locuri mai depărtate, jefuiau tot ce găseau: vite, aur, argint, aramă, monede şi podoabe  pe care le îngrămădeau aici, la poalele muntelui Altan. Cât timp au stat aici, săptămâni, luni sau ani, nu se ştie dar  au adunat multe bogăţii.

Au năvălit şi alte neamuri de nomazi. Pecinegii simţindu-se ameninţaţi şi chiar fiind bătuţi de aceştia, au pus tot aurul, argintul şi arama, şi podoabele în buţi de lemn. Erau 10 buţi cu aur, 10 pline cu argint şi 10 cu aramă. Au săpat sub muntele Altan un beci încăpător, cu uşi groase de fier şi au pus toate bogăţiile acolo. După această lucrare au astupat totul cu pământ şi au rânduit, prin vrăjile lor, să nu poată nimeni deschide această comoară. Se spune însă că de Învierea Domnului, la miezul nopţii, când nici diavolul nici vrăjile nu au nici o putere, uşile comorii se deschid de la sine lăsând liber drumul către comoară,  dar numai timp de un ceas. Se spune că un om oarecare, luând cu el şi pe copilul său, ştiind de acest lucru, a intrat în camera unde se afla comoara , şi a văzut toate acele buţi pline cu bogăţii şi a luat din fiecare cât a încăput în traista ce o avea cu el. s-a grăbit apoi să plece dar copilul său întârziind printre buţile care îl atrăgeau cu strălucirea bogăţiilor lor, a alergat şi el spre ieşire dar uşile sau închis rămânând captiv sub muntele Altan. Anul următor, în noaptea de Înviere, omul s-a dus iarăşi la comoară să-şi găsească copilul, dar n-a găsit decât scheletul lui.

Legenda satului Audia (1)

În vremea năvălirilor barbare, mulţi locuitori fugeau din calea năvălitorilor pentru a nu fi omorâţi sau pentru a nu deveni robii acestora. Se refugiau mai ales în pădurile dese din munţi, cât mai departe din calea năvălitorilor. Unul din aceste locuri era şi şi ţinutul de lângă muntele Ceahlău numit mai târziu Hangu.

Ajunşi în aceste locuri nu-şi lăsau viaţa şi avutul lor la voia întâmplării. Puneau străji în anumite locuri pentru a urmări mişcările barbarilor şi pentru a semnaliza, prin focuri aprinse pe înălţimi, sau prin sunet de bucium sau corn, venirea sau retragerea cetelor duşmane. Din locurile pe unde erau aciuaţi,  era aşteptată cu multă înfrigurare orice înştiinţare din partea acestor străjeri.   Reacţia locuitorilor băjeniţi, adică refugiaţi în aceste locuri din calea năvălirilor barbare, când auzeau sunetul buciumului sau sunetul din corn al celor ce străjuiau şi supravegheau de la Altan, Calea Mare, calea pe unde năvăleau de obicei migratorii, exclamau . „ Se aude buciumul ! “ sau „Se aude cornul! “. De atunci numele locului de unde se auzea buciumul sau sunetul cornului s-a numit Audia, adică locul de unde se aude.

Legenda satului Audia (2)

Demult, când hoarde migratoare pornite dinspre răsărit au năvălit şi prin ţinuturile locuite de români, jefuind, arzând şi omorând, o femeie foarte bogată din acele locuri, şi-a luat bogăţiile şi s-a retras din calea acelor năvălitori, în pădurile şi coclaurile de la poalele muntelui Ceahlău. Numele acestei femei era Auda şi deoarece era  cu mult trecută de vârsta tinereţii, localnicii i-au spus baba Auda. Locul unde s-a aşezat Auda  se găsea pe un tăpşan, la poalele unui deal, Muncelu,nu departe de vărsarea unui pârâu năvalnic şi zgomotos  , în alt pârâu mai mare care , la rândul lui,  se vărsa în râul Bistriţa. Credea că aici va fi la adăpost, locul unde s-a aşezat fiind mai departe de drumurile  pe care umblau năvălitorii..

Spre  sfârşitul vieţii s-a gândit să-şi pună la adăpost şi averea. A transformat totul în aur, argint şi pietre preţioase şi le-a îngropat sub muntele Altan. Întrucât nu vroia ca cineva să pună mâna nepedepsit pe această avere le-a închinat diavolului iar în încăperea unde a îngrămădit bogăţiile a pus o masă pe care a aşezat o salamandră din aur care, atunci când cineva ar fi pătruns totuşi în această sală a a comorii prindea viaţă şi-l speria silindu-l să plece cât mai repede din acele locuri

De la numele acestei babe Auda, locului şi pârâului respectiv i s-a spus Audia şi aşa a rămas până-n ziua de azi.

Movila Călugărului

Pe Calea Mare, în locul numit Bouleţul Mic, se află Movila Călugărului, o ridicătură de pământ şi de crengi. Legenda  spune că atunci când Ştefan cel Mare a avut un război mare cu turcii la Valea Albă, fiind înfrânt, s-a retras cu oştirea în munţi, în  zona Hangului, în Poiana Colibiţa. De aici trimitea oamenii săi pentru a supraveghea mişcările turcilor care atacau cetăţile Moldovei, între care era şi Cetatea Neamţului. Unul din aceştia era  călugăr. Mergând pe Calea Mare, pe la Bouleţul Mic, a fost prins de turci şi omorât, corpul lui rămânând neîngropat, pradă corbilor şi animalelor pădurii. După ce turcii au fost nevoiţi să se retragă,  oştenii lui Ştefan au găsit corpul călugărului şi au săvârşit cele de trebuinţă pentru a fi îngropat în locul în care a fost ucis. Fiind teren stâncos, neputându-i-se săpa o groapă destul de adâncă, au fost aşezate peste mormântul lui pietre şi fiecare ostaş trecea şi punea o creangă de brad. Astfel mormântul călugărului s-a transformat într-o movilă destul de mare fiind numită de oamenii locului Movila Călugărului. De atunci şi până astăzi se păstrează obiceiul ca trecătorii prin acel loc să aşeze o creangă pe mormântul călugărului, obicei păstrat până astăzi.

Variantă

În vara lui 1944, un călugăr venea de la Mănăstirea Sihăstria  vrând să treacă, pe Calea mare în Hangu. Acest drum era atunci sub controlul ruşilor care îi urmăreau pe nemţi în retragere spre Transilvania. Văzându-l venind pe cărare, o patrulă rusească l-a somat, în limba rusă, să se oprească. Neînţelegând ce spun, călugărul şi-a continuat drumul dar a fost împuşcat. A fost găsit, după o săptămână, de enoriaşii din   Hangu care se duceau la mănăstire.  Trupul călugărului era în descompunere. A fost acoperit cu pământ şi crengi, iar pe cruce au scris „ călugăr necunoscut”, Şi au mai scris ca fiecare trecător prin aceste locuri să arunce câte o creangă pe mormânt, obicei păstrat până astăzi. Movila formată din pământ şi din crengile aruncate de trecători pe mormântul călugărului se numeşte Movila Călugărului.