Piatra Teiului sau Stânca Dracului

În vremurile tare vechi, nu ştiu cum se făcu dar, de la un timp, oamenii prinseseră a uita de legile bunei şi smeritei vieţuiri, rânduite chiar de Dumnezeu,  Atoatecreatorul. Prea multă lume se ticăloşise şi făcea tot soiul de blestemăţii, spre diavoleasca bucurie a Satanei, care începuse chiar a-şi face gânduri de mărire.

Şi ce credeţi că-i trece prin cap, într-o noapte neagră cum îi smoala, tartorului cel împieliţat de la talpa iadului? – Ia, să mă duc eu până la Dumnezeu, să văd dacă nu s-o fi săturat cumva, până peste cap, de nelegiuirile cele multe şi-atât de plăcute mie, pe care le vede în fiece zi pe faţa pământului. Şi dacă, prin vorbe meşteşugite, o să-i  pun şi ceva sare pe rănile sufletului, gata, am să-l scârbesc cu totul de răutăţile lumii şi – întorcându-şi faţa de la ea – o va lăsa cu totul în mâinile mele!

Zis şi făcut! Ba, chiar îl găseşte Satana pe Dumnezeu cu obrazul tare întunecat din pricina blestemăţiilor tot mai mari ale oamenilor. Numai că – fiind el a tot şi a toate iertător –, ochii săi tot plini de bunătate erau. Chiteşte deci împieliţatul că musai trebuie să-l păcălească în vreun fel:

–  Doamne, degeaba îţi pierzi vremea cu asemenea ticăloşi. În zadar te tot mâhneşti, văzând faptele cele cu păcat ale celor care singuri se dau pe mâinile mele. Nu ştii cât de mult se îngroaşă rândurile celor care, încă din viaţă, sunt cu un picior în cazanele mele cu smoală, iar nu în raiul tău? Degeaba eşti blând şi milostiv. Degeaba îi toată speranţa ta: n-o să mai poţi vreodată să le bagi minţile în cap şi nici n-o să mai curgă lapte şi miere, ca-n vremurile lui Adam şi Eva! Dă-mi, Doamne, mână liberă şi putere asupra tuturor şi… las’ că ţi-i învăţ eu minte! Dacă nu ţi-o place cum am să-i cuminţesc şi ce pedeapsă le voi da, apoi…

Ştiind gândul cel viclean al Satanei, de a pieri cu totul lumea şi pământul, care – fiind creaţii dumnezeieşti – îi stăteau în gât blestematului, Domnul Dumnezeu răspunse pe dată:

– Mă învoiesc, Satano, dar, dacă nu vei reuşi, să nu ceri ajutor de la mine!…

– Jur pe întunecimea mea, Prea Luminate, să izbândesc cu totul şi fără ajutorul tău – zise Satana pe nerăsuflate, frecându-şi copitele de bucurie.

Şi pleacă iute spre Iad, să chibzuiască bine totul. Nu trece mult şi iată, într-una din nopţi, pe când luna se pregătea să-şi ducă razele palide la culcare, pe vârful Ceahlăului se putea desluşi umbra unei namile negre. Doar ochii îi scânteiau, ca două focuri uitate pe coama muntelui, şi – cu sclipiri sumbre – cătau pieziş spre valea adâncă prin care unduiau apele Bistriţei şi înfloreau aşezări omeneşti.

Cum stătea namila aceea chircită, aşteptând ori punând la cale ceva, numai iată că se ridică de jos cu o stâncă uriaşă în gheare, îşi desface două aripi mari, ca două pânze smolite de corabie, şi… prinde a zbura pe deasupra Ceahlăului. Aţi ghicit: era chiar Satana, care tare mai vroia să câştige rămăşagul cu Dumnezeu şi să-şi împlinească visul cel vechi – de a prăpădi toată omenirea. De asta şi luase cu el ditamai stânca: s-o lepede în calea Bistriţei, spre a face să tot crească apele şi să se reverse apoi, aducând un nou potop pe pământ, în care să se înece lumea!

Dar, pe când aproape se afla deasupra Bistriţei, iată că se aude din vale cântecul cocoşului, iar o geană de lumină străpunge orizontul. Şi, fiindcă noaptea e a Diavolului numai de cu seară şi până la cântători, Satana pe loc îşi pierdu puterile şi scăpă stânca din gheare, ceva mai departe de firul apei. Văzând că tot zbuciumul i-a fost în zadar, se mânie şi mai tare Satana şi porni glonţ înspre talpa iadului, unde se află şi azi. Iar stâncii, pe care s-a prins de la un timp o mlădiţă de tei, crescând din ea ditamai copacul, îi zice şi-acum Piatra Teiului.

Cât despre apele Bistriţei, ele se strâng uneori şi-n preajma singuratecei stânci, dar nu fac rău nimănui. Dimpotrivă, dau o frumuseţe nespusă locului…

Râul Bistrița în descrierea lui Alexandru Vlahuță-România pitorească

Povestirea  PE PLUTĂ DE LA DORNA LA PIATRA

Din jos de Cărpiniş, Bistriţa-şi taie calea dreaptă până-n livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur pe creştetele codrilor. În urma noastră, pe măgurile depărtate, se văd bungetele de brădet înnegrind zarea ca o arătură proaspătă. Privelişti fermecătoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni, şi fug, alunecă fantastic îndărătul nostru, şi altele vin, şi cele care vin ni se par şi mai fermecătoare. De pe plută, din goană, ochii noştri beau cu nesaţ frumuseţile acestea, care curg şi nu se mai sfârşesc, şi ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem cu noi şi să le arătăm lumii, aşa cum le vedem acum, în lumina, în măreţia şi-n liniştea asta dumnezeiască, şi să spunem celor care nu le cunosc şi nu ne ştiu: “Iată ţara noastră!…” Atunci ar înţelege deodată — ca bătrânii de pe zidurile Troiei la vederea frumoasei Elena — de ce s-au dat atâtea lupte ş-atâta sânge s-a vărsat pentru “bucăţica asta de pământ”.

Pe o largă deschizătură în munţii din dreapta îşi aşterne Borca mândrele-i gospodării. Din fund aleargă pârăul, sărind peste înalte zăgazuri de stânci, s-aducă Bistriţii stăpâne prinosu-i de unde. În stânga se-ntinde Sabasa între două dealuri descoperite, o linie ferată cară buştenii din codru. Pe maluri sunt schele de plute, ş-un pod peste râu. Din vale de Fărcaşa, între Bâtca Frumosului şi Runcu Popeştilor, Bistriţa o rătează de fugă, aruncă pluta peste praguri, plesnind-o de apă, şi astfel, în jocuri şi cântece de valuri, intră în ţinutul Neamţului; leit în zale de oţel zoreşte Dreptul pe sub coastele Zahornii: zburlindu-şi coama-i de argint s-azvârle Calul peste scările Cernegurii, şi-i ies în cale la hotar. Se bat nahlapii de grinzi, în tact scârţâie cârma de la spate; ca o suveică alunecă pluta pe sub bolţi de mesteacăni. Pe malul drept, în vatra Călugărenilor, se-nalţă o namilă de stâncă — “Piatra Teiului”. Cic-a vrut dracu odată să iezească Bistriţa şi, rupând un hărtan din Ceahlău, l-a luat de-a fedeleşu⁷⁵ şi s-a pogorât cu el în puterea nopţii, dar pe vale l-a prins cântarea cocoşilor ş-a zbughit-o Aghiuţă, lăsând stana-n bătătură, de s-au crucit oamenii când au văzut-o a doua zi. Cotim la dreapta pe sub podul de la Gura Largului, şi deodată ni se deschide înainte minunata privelişte a Ceahlăului. Singur şi posomorât, trufaş stăpânitor peste-un popor de munţi, ce par pe lângă dânsul muşuroaie, înălţându-şi creştetu-n cer, scărmănând norii în raghila de stânci înfipte pe fruntea-i pleşuvă, mândrul uriaş farmecă râul cu puterea măreţiei lui şi-l face să-şi uite drumul şi dorul de câmpie. De pe la nămiezi până-n scăpătatul soarelui ne poartă Bistriţa tot pe lângă el — pleacă ea uneori, hotărâtă să nu se mai întoarcă, şi iar se răzgândeşte, şi vine mai aproape, aciură vrăjită pe sub poalele lui, rotindu-se-n loc, scuturându-şi platoşa-i strălucitoare, aci suspinând din adânc, aci privindu-l lung, strigându-l, dând freamăt pădurilor cu glasu-i de valuri. Într-un târziu îşi ia de seamă şi pleacă mânioasă, vorbeşte singură, se bate de maluri, urlând s-aruncă toată, cât îi de lată, peste înaltele praguri de la Bicaz şi de la Lunca Strâmbului. Nălucesc pe tăpşane căsuţele satelor, prin văi herăstraie, din întunecimi de codru răsar măreţe vechile mânăstiri: Pângăraţii, Bisericanii, castel fantastic pe vârful unei măguri, şi mai în vale, Bistriţa, după o perdea de plopi. Înainte, Bâtca Doamnei s-abate la stânga şi ne-arată oraşul — cel mai frumos oraş de munte al Moldovii — culcat între două străji înalte: Pietricica şi Cozla.

La asfinţitul soarelui suntem în Piatra. Pământul umblă cu noi. Ceahlăul, ridicându-şi falnic fruntea peste grinduri, ne priveşte încă din negurile depărtării.