Portul popular

Portul popular tradiţional a constituit unul dintre cele mai reprezentative elemente de cultură populară. Femeile, realizând singure, majoritatea pieselor de îmbrăcăminte, le-a asigurat diversitatea şi originalitatea. Ele au împrumutat tipare şi decoruri, dar niciodată nu le-au copiat întocmai, punându-şi amprenta proprie pe fiecare piesă. Se ştie că multe fete, îşi coseau cămăşa în taină, pentru a fi cele mai mândre, atunci când ieşeau la horă în sat. Secretul răspândirii în masă a confecţionării costumelor pentru o familie numeroasă era activitatea neîntreruptă a femeii, care executa, manual, toate fazele de lucru, care necesitau foarte multă răbdare şi măiestrie: torsul şi ţesutul ”valurilor” mari de pânză şi stofă, croitul pe fir al tuturor pieselor, cusutul cu acul şi în fine brodatul în tehnici diverse. Cele mai frumoase cămăşi erau cele de mireasă sau de mire, care se realizau într-o iarnă, la lumina slabă de la opaiţ sau lampa cu gaz.

Costumul popular din judeţul Neamţ se înscrie în caracteristicile generale ale portului moldovenesc – de veche tradiţie, cu unele particularităţi morfologice şi estetice zonale şi locale.

Costumul tradiţional femeiesc este de veche factură, prin simplitatea componentelor: broboada pe cap, catrinţa, cămaşa cu poale, brâul şi bârneaţa, bondiţa, sumanul, opincile şi nelipsita traistă. Diferenţierele se făceau după destinaţie: piesele de lucru erau lucrate din materiale mai ieftine şi mai rezistente – provenite din gospodărie (cânepă şi lâna), pe când pentru costumul de sărbătoare trebuiau cumpărate materiale mai scumpe (bumbacul subţire, borangicul, lânica, mătasa, beteala, mărgelele şi paietele). Dacă piesele de bază – cămaşa, catrinţa cingătoarea şi sumanul se lucrau tot manual, de fiecare femeie şi decorate cu multă măiestrie, de la târguri sau negustorii ambulanţi, se cumpărau casâncile negre sau înflorate, barizurile colorate, pantofii sau ghetele şi se comandau la cojocari bondiţele şi cojocelele. Diferenţierile locale şi zonale se disting doar la piesele costumului de  sărbătoare.

Ştergarul de cap, ţesut din bumbac cu „vrâste” simple sau alesături, răspândit la costumul vechi de sărbătoare al femeilor măritate, era lucrat cu mult rafinament de femeile din zona Roman, fiind purtat cu eleganţă, aşezat pe un suport înalt, cu capetele lungi decorate, lăsate pe spate. Această îmbrobodire deosebită, era de înaltă ţinută estetică. Deosebite erau şi ştergarele ţesute din borangic (”fişiu)” sau din lână, cu capetele decorate, ce se purtau peste batista albă cu ”horbotă” pe margine. Diferenţierile erau după vârstă: bătrânele purtau casâncă neagră, iar fetele se purtau cu capul descoperit – ca semn al curăţeniei, cu părul împletit în codiţe, împodobit cu flori.

Cămaşa încreţită la gât, cusută cu ”altiţ” şi ”râuri” pe mâneci era general răspândită, etalând o foarte bogată gamă de compoziţii ornamentale şi cromatice, brodate în tehnici variate – în cruci, ajur, şabac, pe dos, bulbucat. În satele de pe Valea Bistriţei, cămăşile erau mai sobre faţă de cele din zonele de deal, unde cămăşile cusute cu arnici sau lânică multicoloră, completate cu mărgele şi paiete formau o explozie de culori (Pipirig, Bodeşti, Săbăoani şi altele). Acelaşi decor se lucra şi la marginea poalelor, vizibile de sub catrinţă, formând un ansamblu unitar.

Catrinţa – o ţesătură dreaptă ce înfăşura trupul de la brâu în jos, a introdus note locale, prin diferita dispunere, dimensiune, culoare şi tehnică folosită: catrinţa neagră a fost cea mai veche, catrinţa cu ”vrâste şi alesături” – cea mai răspândită, catrinţa ”pestriţă” – în comuna Piatra Şoimului, ”peştemanul”, cu decorul brodat – în zona Roman.  Astfel, catrinţa a fost un element de distincţie locală.

Brâile şi bârneţele introduceau alte pete de culoare, în care predomina roşul, sau tricolorul. În satele de pe Valea Siretului se purtau bete din lânică, cu alesături geometrice şi mărgele albe pe margini.

Hainele groase erau reprezentate prin sumane sau sumăieşe din pănură, cusute cu falduri şi decorate cu sarad negru sau colorat, mai împodobite în satele din zona Roman.

Piesele cojocăreşti de sărbătoare erau adevărate podoabe ale costumului tradiţional, de la începutul secolului al XX-lea, fiind lucrate de meşteri specializaţi – bărbaţi şi femei, din târgurile Piatra, Neamţu şi Roman, dar şi din centrele săteşti: Cârnu-Bicaz şi Sabasa – Valea Bistriţei, Ghindăoani, Bălţăteşti, Urecheni, Roznov, Dobreni – zona Neamţ. Aceştia au creat piese cu un deosebit specific zonal. Bonzile scurte, mărginite cu ”prim” negru, împletit şi brodate în registre de motive florale, din lână în culori sobre şi armonioase, la fel cu cojocelele pentru femei, dovedeau obârşia purtătoarei din satele de pe Valea Bistriţei. Pieptarele mai lungi şi mintele, cu ”prim” din blană brumărie şi cusute pe toată suprafaţa, cu compoziţii ornamentale bogate, cu predominarea motivelor ”şarpalac”, ”ruja” şi ”soarele”, erau de mare frumuseţe, exemplare deosebite aflându-se în colecţiile muzeale din judeţul Neamţ. Pieptarele, şpenţerele şi cojocelele, lucrate în Roman se deosebeau prin croiul mai evazat, ”primul în tărcăţel” (fâşii de blană albe şi negre) şi broderia în registre marginale, cu motive geometrice, predominantă fiind culoarea roşie.

Cojocăritul se continuă şi în prezent, în forme noi, corespunzătoare cerinţelor contemporane. Este dezvoltată şi  blănăria, pentru confecţionarea de căciuli (Grumăzeşti) sau haine diferite.

Încălţămintea de la costumul de sărbătoare, de la sfârşitul secolului al XIX-lea era reprezentată de pantofi, ghete sau ciuboţele, cumpărate de la târguri sau comandate la ciubotarii din oraşe.

În general, costumul tradiţional de sărbătoare al femeilor a fost mai bogat decorat, mai scump şi mai festiv, motiv pentru care a fost foarte apreciat şi admirat de toată lumea şi mai ales de străini, care au călătorit pe aceste locuri.

Portul tradiţional bărbătesc era mai uniform, mai simplu şi mai uşor de confecţionat.

Costumul de lucru era compus din piese de tip arhaic, fiind în întregime alb: iţarii ţesuţi din bumbac sau păr de oaie, ori ”bernevecii” din pănură, cămăşoiul din ”tort”, încins cu brâul sau chimirul lat, opincile îngurzite şi gluga ciobănească. Costumul de sărbătoare era lucrat din materiale de calitate mai bună, mai bogat şi cu decorul diferenţiat pe zone şi pe vârste.

Pe cap, bărbaţii purtau vara pălării cu borul mare, cumpărate din Ardeal, pe care tinerii le împodobeau cu ciucuri, pene sau flori. Iarna puneau cuşma din pănură sau căciula din blană de miel, brumărie sau neagră.

Cămaşa cu fustă creaţă sau plisată a fost caracteristică pentru portul zilelor de sărbătoare. Ea se lucra cu decor geometric, dispus pe mărgini şi la îmbinarea părţilor, din arnici negru, în tehnicile ”în cruci”, ”pe dos” sau ”în ajur”. Doar tinerii purtau cămăşi cu cusături colorate – albastru, verde şi chiar mai multe culori.

Iţarii purtaţi de tineri erau ţesuţi din lână subţire, în tehnica ”în ozoare”, cu lungimi apreciabile, deoarece se purtau încreţiţi pe picior, numindu-se cu ”1001 de creţi”.

Brâul era mai lat decât cel femeiesc, fiind ţesut din lână, cu ”vrâste”  simple sau alese, de culoare roşie sau în combinaţie cu negru, verde şi galben. Peste brâu se puneau curele, bete sau bârneţe tricolore. Cureaua ”cu ţinte”, numită şi ”sfăşie” se lucra de către meşterii din Hangu, Ceahlău, Pipirig …, care aveau tipare speciale din piatră în care turnau cositor încins, pentru a face nişte cuie cu floarea mare, decorată cu rozete şi cercuri, ce se fixau pe piele. Acestea au fost piese de mare valoare.

Piesele de cojocărie erau asemănătoare celor femeieşti, în plus, bărbaţii purtau bonda înfundată şi cojocul lung.

Îmbrăcămintea de iarnă era formată din cojoc şi sumanul din pănură cafenie sau cenuşie, cu clini şi împodobit cu sarad negru sau colorat. Ţinutul Neamţ a fost recunoscut pentru calitatea pănurei ţesute şi a sumanelor cusute.

Bocancii sau cizmele completau costumul bărbătesc de sărbătoare, fiind cumpărate din comerţ.

Traista a fost o piesă complementară portului popular, dar de mare importanţă, pentru că era ţesută cu decor specific unui sat, reprezentând o adevărată carte de vizită a săteanului: cea în pătrăţele de pe Valea Bistriţei, cea în ”vrâste” orizontale din Urecheni, cea în ”vrâste” verticale din Piatra Şoimului, cea cu alesături din Ghindăoani.

În prezent, costumele tradiţionale mai sunt purtate la biserică, de unii locuitori din satele de pe Valea Bicazului, dar în general ele sunt folosite de membrii unor ansambluri de jocuri şi interpreţi de muzică populară.

Totuşii, multe bătrâne din satele nemţene, mai păstrează în dulapul vechi, câte un costum lucrat de mama sau bunica lor, în semn de respect pentru muncă şi dragoste, pentru tradiţia străbună.